În ultima sută de ani, studierea particulelor elementare (protoni, electroni, fotoni, etc.) a dus la descoperirea unor fenomene care sunt incompatibile cu fizica clasică și cu modul nostru de a vedea lumea materială. Pentru a explica aceste fenomene, opțiunile științei sunt cu totul ieșite din comun, și par de-a dreptul supranaturale:

Retro-cauzalitatea: ideea că un eveniment din prezent poate modifica trecutul;

Superpoziția obiectelor macroscopice: ideea că celebra pisică a lui Schrödinger poate fi cu adevărat într-o stare nedeterminată, adică nici vie nici moartă, sau și vie și moartă în același timp, până când se uită cineva la ea;

Ipoteza lumilor multiple: ideea că pisica lui Schrödinger este cu adevărat și vie și moartă în același timp, dar în două Universuri diferite;

Ipoteza simulării: ideea că Universul nostru este doar o simulare în super-calculatorul unui super-extraterestru.

Dar niciuna dintre aceste opțiuni nu mai este necesară dacă suntem dispuși să acceptăm faptul că știința nu este atotputernică, și că a ajuns la niște limite impuse de Creatorul Universului. Poate o parte dintre legile fizicii stabilite de Dumnezeu, deși impersonale, au fost înzestrate cu un oarecare nivel de pseudo-inteligență, și au fost plasate în afara timpului și a spațiului, dând astfel impresia că pot modifica trecutul sau că pot prezice viitorul.

Pentru această ediție electronică a trebuit ca notele de subsol să fie transformate în note de final. Majoritatea lor nu sunt esențiale pentru o înțelegere corectă a textului, dar câteva sunt totuși importante și ar trebui citite atunci când sunt întâlnite. Pentru ca cititorul să le poată deosebi, legăturile la notele importante sunt afișate cu un font ceva mai mare și îngroșat (bold). De exemplu: Notă importantă¹²³; notă mai puțin importantă¹²³.

1. Generalități

– Pe vremea lui Darwin, spuse Mihai¹, nu se știa nimic despre complexitatea și interdependența mecanismelor moleculare din interiorul celulelor vii. Abia în ultimii zeci de ani cercetătorii au descoperit aceste lucruri, iar teoria evoluției ateiste s-a dovedit a fi clar imposibilă: mecanismele complexe nu pot apărea de la sine, și nici nu pot evolua din forme mai simple.² Dar asta nu este totul. Nu doar materia vie s-a dovedit a fi extrem de complexă și greu de înțeles, ci și cea moartă. Mă refer aici la particulele elementare, electroni, protoni, neutroni, fotoni, și chiar la însuși spațiul și timpul în care trăim.

– Spațiul și timpul sunt și ele complexe? întrebă Daniel, neîncrezător.

– Foarte complexe, cel puțin pentru nivelul nostru de înțelegere. La prima vedere, materia din fața noastră pare simplă: apa este doar apă, aerul este doar aer, o piatră e doar o piatră și nimic mai mult. Iar timpul trece așa cum a trecut din totdeauna, și nu se mai întoarce înapoi. Ce poate fi complex aici?

– Da, chiar așa, ce e așa de complicat?

– Ei bine, până pe la sfârșitul secolului al XIX-lea lucrurile păreau într-adevăr simple. Dar acum, după mai bine de o sută de ani de cercetări în domeniul teoriei relativității și al mecanicii cuantice, oamenii de știință sunt cu mult mai uimiți și chiar bulversați de către simpla materie moartă. Expresii noi, nemaiauzite vreodată în istorie, au apărut în modul de exprimare al fizicienilor. Idei noi și nemaiîntâlnite vreodată au fost luate în considerare. Iată doar câteva exemple de asemenea ipoteze:

Timpul trece cu viteze diferite pentru persoanele aflate în mișcare. [Teoria relativității restrânse.]

Gravitația curbează spațiul și timpul. [Teoria relativității generale.]

Un electron, sau orice altă particulă elementară, poate trece prin două fante distincte simultan. [Interpretarea Copenhaga a mecanicii cuantice.]

Particulele se comportă ca unde (valuri) atunci când nu se uită nimeni la ele, și ca particule clasice atunci când sunt observate. [Interpretările clasice ale mecanicii cuantice.]

O particulă se poate întoarce în timp și își poate schimba „decizia” de a trece ca o undă prin două fante simultan, și să treacă ca o particulă clasică printr-o singură fantă. [Interpretările retro-cauzale ale mecanicii cuantice.]

O particulă se poate afla în mai multe stări distincte și incompatibile simultan, până când este observată, măsurată, iar atunci funcția ei de undă intră în colaps, și particula se va afla doar într-o singură stare observabilă. [Principiul superpoziției în mecanica cuantică.]

Factorul care provoacă colapsul funcției de undă a unei particule este conștiința umană. [Interpretarea Von Neumann–Wigner a mecanicii cuantice.]

– Deja sună foarte ciudat, observă Daniel.

– Da, iar ideile de mai sus nu sunt afirmațiile aberante ale unor oameni bolnavi psihic. Nu, ele aparțin unor oameni de știință celebri, cum ar fi Albert Einstein, Niels Bohr sau John von Neumann.

– Și ce legătură are asta cu existența lui Dumnezeu? Este materia moartă atât de complexă încât să necesite un Creator?

2. Lumea cuantică

2.1. Introducere

– Mecanica cuantică se ocupă cu studiul cuantelor, adică al particulelor elementare individuale: electroni, protoni, fotoni, și așa mai departe. Iar acest studiu a condus la descoperiri inimaginabile, a căror complexitate a surprins pe cei mai mari cercetători în domeniu. Iată de exemplu ce afirma Niels Bohr, unul dintre pionierii mecanicii cuantice:

Dacă nu ești derutat (bulversat) de fizica cuantică, atunci nu ai înțeles-o cu adevărat.

Sau Richard Feynman, unul dintre cei mai mari fizicieni din domeniu:

Cred că pot afirma cu siguranță că nimeni nu înțelege mecanica cuantică.

– Și nu este de mirare, continuă Mihai. Mecanica cuantică a scos la iveală noi legi ale fizicii, cu totul și cu totul inexplicabile din punctul de vedere al fizicii clasice. Aceste noi legi ale fizicii par să fie înzestrate cu inteligență, mai exact, par să aibă capacitatea de a diferenția absența informației de prezența acesteia; mai mult, conform unor cercetători, aceste noi legi par să aibă capacitatea de a-și da seama de prezența unui observator uman. Și mai mult, aceste noi legi ale fizicii par să fie situate în afara timpului, mai exact, ele par să aibă capacitatea de a se întoarce în timp și de a modifica trecutul, sau, cel mai probabil, de a vedea în viitor și de a schimba preventiv comportamentul materiei.

– M-ai făcut curios, zise Daniel. Te ascult.

2.2. Primele surprize

– Totul a început pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, când fizicienii au început să observe că materia prezintă anumite comportamente care păreau ciudate pentru ei. Un exemplu ar fi lumina emisă de descărcările electrice în anumite gaze. Acea lumină, trecută printr-o prismă, arată că conține doar câteva frecvențe discrete, atât și nimic mai mult. Apoi a urmat efectul fotoelectric, care stă la baza celulelor fotoelectrice, care transformă lumina în electricitate. Fizicienii au observat că apariția acestui efect depinde de calitatea, mai exact de frecvența luminii, și nu de cantitatea acesteia. De exemplu, efectul fotoelectric nu se producea oricât de multă lumină infraroșie era proiectată pe celula fotoelectrică. În schimb, avea loc chiar și în prezența unei cantități foarte mici de lumină ultravioletă. Pentru o comparație din lumea reală, gândește-te la o barcă cu pânze în mijlocul oceanului. Temperatura este de 25° C, vântul suflă tare, dar barca nu se mișcă. Apoi forța vântului scade, dar temperatura crește la 30° C, și barca începe să se miște.

– Cred că de asta am auzit și eu; e nevoie de un singur foton cu energie înaltă, din lumina ultravioletă, pentru a elibera un electron și a produce astfel electricitate. Fotonii cu energie scăzută, cum ar fi cei din lumina infraroșie, nu reușesc să facă asta chiar dacă sunt mult mai mulți.

– Apoi au urmat alte surprize. De exemplu, în jurul anului 1913, Niels Bohr a descoperit că într-un atom, electronii nu pot ocupa chiar orice orbită vor ei în jurul nucleului. Nu, electronii stau doar pe anumite orbite discrete, corespunzătoare nivelurilor de energie. Un electron se poate muta, însă nu oriunde, ci numai pe o orbită superioară sau inferioară predefinită, și numai prin absorbția sau emisia unei cuante de energie, adică a unui foton. Acest lucru pare absurd din punct de vedere al realității macroscopice pe care o cunoaștem. De exemplu, noi putem sta la orice distanță vrem noi de clădirea din față. La 15 metri, la 15,1 metri, la 15,234 metri, și așa mai departe. Dar electronii nu. Pentru electroni, e ca și cum ar fi forțați să stea fie la 10 metri distanță, fie la 20 de metri distanță, fie la 50 de metri distanță, și nicăieri între aceste poziții discrete.

– Înțeleg, zise Daniel, e puțin ciudat, într-adevăr. Seamănă totuși cu rândurile cu locuri dintr-un autobuz, sau avion. Poți să stai pe rândul 1, pe rândul 2, 3, etc., dar nu poți să stai pe rândul 1,5.

– E un exemplu acceptabil, dar necesită o observație: Împărțirea autobuzului în rânduri implică o persoană inteligentă, un proiectant, care a calculat spațiul disponibil, numărul maxim de pasageri, ordinea locurilor, și așa mai departe. Și fiindcă ai menționat locurile dintr-un autobuz, care sunt identice și așezate într-o ordine exactă, poate ar trebui să ne mai gândim la un lucru. De ce sunt toți electronii, protonii și neutronii din Univers identici?

– Sunt toți identici?

– Este evident că nu avem de unde ști asta cu siguranță, nu avem cum să analizăm nici măcar toți neutronii din corpul nostru, pentru a vedea dacă sunt absolut identici. Totuși, știința spune că nu a găsit niciodată doi diferiți, deși nu a testat nici măcar o milionime de milionime din totalul de 10⁸⁰ de atomi care există în Univers. Dar hai să presupunem și noi că ar fi așa. Cum se face, atunci, că sunt toți identici? Teoria ateistă a Big Bang-ului pretinde că totul a început cu o explozie uriașă, fără a fi nevoie de un Creator. Dar dacă arunci în aer ceva, o stâncă de exemplu, nu vei obține nici măcar două bucăți de rocă identice. Privește la microscop câteva sute sau mii de granule de nisip. Vei găsi vreodată două identice? Mă îndoiesc. Prin urmare, cum se face că toate particulele elementare din întregul Univers sunt identice?

– Da, interesant…

– Mai departe, următoarea descoperire uimitoare ar fi experimentul Stern-Gerlach³, efectuat în anul 1922. În acest experiment se folosesc particule neutre din punct de vedere electric, cum ar fi atomii de argint. Aceste particule sunt lansate printr-un câmp magnetic, care le poate devia traiectoria, în funcție de momentul lor cinetic, numit și impuls unghiular⁴, o caracteristică similară momentului cinetic al unui obiect macroscopic care se rotește în jurul axei sale. Iar rezultatul este surprinzător: Momentul cinetic al unei particule, măsurat pe axa câmpului magnetic, are doar două valori posibile, indiferent de cum ar fi orientat acel câmp magnetic. În termeni simpli, indiferent de orientarea acelui câmp magnetic, când cineva măsoară orientarea magnetică a unei particule față de el, valoare rezultată este fie de +90 de grade, fie de -90 de grade, dar nicăieri între aceste două valori. Din punct de vedere al realității macroscopice acest rezultat nu are niciun sens. E ca și cum eu aș alege la întâmplare puncte din lumea noastră, colțuri de clădiri, avioane pe cer, etc.; și de fiecare dată când aleg un astfel de punct întâmplător și mă uit la tine, te găsesc orientat fie perfect cu fața la el, fie perfect cu spatele la el, dar niciodată în poziții intermediare.

– Da, destul de ciudat, recunoscu Daniel.

– Următoarea descoperire uimitoare este efectul tunel⁵. În acest caz, o particulă poate trece printr-un perete subțire, și să apară pe cealaltă parte, fără a face o gaură în perete. E vorba despre pereți foarte subțiri, cu dimensiuni de 1 – 3 nanometri, adică cam câteva zeci de atomi grosime. Totuși, după cum spuneam, particula apare pe cealaltă parte fără a perfora peretele, fără a lăsa o gaură în urmă.

– Nici asta nu are niciun sens din punct de vedere al realității macroscopice, observă Daniel. Dacă arunc o minge de tenis într-un geam, atunci mingea ori este reflectată înapoi, ori sparge geamul și trece, dar nu apare pe cealaltă parte fără a face nicio gaură în geam.

– Iar una dintre cele mai bizare descoperiri, din punctul de vedere al științei, este fenomenul de entanglement, sau încurcare, sau legare cuantică.

2.3. „Legătura” cuantică

Mihai așteptă câteva secunde, apoi continuă:

– Nu avem o traducere simplă și corectă în limba română. Cuvântul englezesc „entanglement” înseamnă „încurcare”, sau „încâlcire”, dar din cauză că nu sună prea bine în limba română, hai să-i spunem legare cuantică.

– E vorba despre particule legate între ele, nu?

– Iată despre ce este vorba. În anumite condiții, două particule ajung să fie legate între ele, cu o legătură invizibilă și inexplicabilă. Mai mult, ele pot comunica între ele prin acea legătură, cu o viteză uriașă, mult mai mare decât viteza luminii, posibil chiar instantaneu. Iar acea legătură persistă chiar dacă particulele sunt la mii de kilometri distanță una de alta. Iată un exemplu: Avem nevoie de un cristal de beta borat de bariu⁶ și de un laser cu lumină ultravioletă. Îndreptăm raza acelui laser spre cristal, și unii fotoni ultravioleți vor fi rupți în două, din fiecare rezultând câte doi fotoni infraroșii. Ei bine, fiecare pereche de fotoni rezultată din ruperea unui foton ultraviolet prezintă celebrul comportament numit legare cuantică.

– Și cum se manifestă acest comportament? întrebă Daniel.

– În mai multe feluri. De exemplu, fotonii au o anumită proprietate numită polarizare, care, pentru simplificare, să zicem că poate avea doar două valori, 0 și 1. Într-o pereche de fotoni legați, în momentul măsurării se observă că tot timpul unul are polarizarea 0 iar celălalt 1, sau invers. Adică sunt valori complementare, nu se întâmplă niciodată să aibă amândoi polarizarea 0, sau amândoi polarizarea 1. Dar asta nu este tot, abia acum urmează partea cu adevărat surprinzătoare. Polarizarea fotonilor legați este într-o stare indefinită până în momentul măsurării. Adică este și 0 și 1 în același timp, un fenomen care în mecanica cuantică se numește superpoziție. Iar în momentul în care se face o măsurătoare a oricăruia dintre ei, polarizarea acestuia ia imediat o valoare clară, fie 0, fie 1, iar polarizarea celuilalt ia imediat valoarea complementară, adică fie 1, fie 0.

– Sună cam ciudat, obiectă Daniel. Nu cumva aceste polarizări sunt de fapt determinate dinainte, încă din momentul formării fotonilor prin ruperea în două a fotonului sursă? Adică nu se poate ca cei doi fotoni legați să fie de fapt ca o pereche de mănuși, și când te uiți la una și vezi că este pentru mâna dreaptă, atunci știi imediat că cealaltă este pentru mâna stângă, chiar dacă e la mii de kilometri depărtare?

– Această ipoteză se numește ipoteza variabilelor ascunse. Acest fenomen, această acțiune la distanță, părea de necrezut pentru mulți cercetători, așa că aceștia au propus o explicație similară cu exemplul mănușilor dat de tine. Iar unul dintre acei sceptici era chiar Albert Einstein însuși. A rămas celebră expresia sa „acțiune înfiorătoare la distanță”⁷, prin care își manifesta neîncrederea în acest fenomen ieșit din comun. Dar iată că, de data aceasta cel puțin, se pare că Einstein a greșit. La vremea aceea, în 1947, tehnologia nu era suficient de avansată pentru a putea verifica cine avea dreptate. Dar câțiva ani mai târziu, în 1964, John Bell⁸ a proiectat, doar teoretic la vremea respectivă, un mecanism⁹ prin care se putea verifica dacă această proprietate a fotonilor este stabilită în momentul formării lor în cristalul BBO, sau dacă este cumva o „decizie” luată în momentul măsurării. Iar după alți câțiva ani, în 1972, la 17 ani de la moartea lui Einstein, un tânăr candidat la doctorat pe nume John Clauser¹⁰ a reușit să pună în practică testele și, spre surpriza lui, a demonstrat că mecanica cuantică avusese dreptate și că Einstein greșise.

– Deci mai greșesc și experții…

– Da, nu ar trebui să te mire asta. Gândește-te la Isaac Newton, de exemplu. Deși legea gravitației universale formulată de el încă este validă, în linii mari, și este folosită de ingineri și astronauți peste tot în lume, multe dintre celelalte teorii ale sale s-au dovedit complet greșite. De exemplu, ideile lui Newton despre alchimie și despre substanțele din coada cometelor care, spunea el, întrețin viața pe pământ, nu sunt deloc corecte. Și dacă tot vorbim despre greșeli, Newton este faimos și pentru că și-a pierdut o mare parte a averii sale investind în South Sea Company, o firmă care se ocupa, printre altele, și cu comerțul cu sclavi cu America de Sud. Întrebat cum își explica uriașa creștere la bursă a acestei companii, Newton a răspuns: „Eu pot calcula mișcarea stelelor, dar nu și nebunia omenească”.

– Da, e interesant de știut. Hai să revenim la fotonii noștri. Care sunt implicațiile acestei descoperiri?

– Implicațiile sunt uriașe. Această descoperire este un prim indiciu că lumea microscopică, mai bine spus nanoscopică sau chiar pico-scopică¹¹, nu seamănă deloc cu lumea macroscopică. Gândește-te puțin la aceste două aspecte. Primul, fotonul se află în două stări simultan, este și polarizat 0, și polarizat 1, deși cele două stări se exclud reciproc. Și această situație poate fi întâlnită și la electroni, și la alte particule mai mari. Unii fizicieni s-ar putea să protesteze și să spună că de fapt particula se află într-o stare nedeterminată, nu în două stări simultan. Dar cele două stări posibile trebuie totuși să existe, separat una de alta, altfel observarea particulei nu s-ar putea efectua. Dacă cele două stări ar fi combinate, ca două valuri, separarea lor nu ar mai fi posibilă. Sper că înțelegi ce vreau să spun; dacă ai numărul 1.234, rezultat din adunarea a două alte numere, nu mai ai de unde ști care au fost cele două numere originale. Deci cele două stări ale particulei trebuie să existe cumva în formă intactă. Și al doilea aspect: Fotonul „își dă seama” că este observat, își dă seama că polarizarea sa este măsurată, ia o „decizie”, 0 sau 1, și comunică instantaneu această decizie perechii sale, care se poate afla și la mii de kilometri distanță. În termeni tehnici, această „decizie” a fotonului, această „hotărâre” de a fi fie 0, fie 1, se numește colapsul funcției de undă¹².

– Deci este posibil ca și alte sisteme mai mari să se afle în mai multe stări incompatibile simultan? Care este dimensiunea maximă până la care se poate întâmpla asta?

– Fizicianul Erwin Schrödinger ne-a dat un exemplu teoretic, exemplu care acum este cunoscut de toți fizicienii sub numele de „pisica lui Schrödinger”¹³. Pe scurt, integritatea unei fiole cu gaz toxic este legată de starea nedeterminată a unui atom radioactiv, toate acestea fiind închise, împreună cu o pisică vie, într-o cutie ermetică, cu pereți opaci. Când atomul instabil se descompune, fiola este spartă și pisica moare. În exemplul său teoretic, Schrödinger sugerează că deoarece atomul radioactiv poate fi în ambele stări simultan, și întreg și descompus, până când cineva îi măsoară starea, această stare incertă, numită superpoziție, se poate propaga în timp și la sistemele macroscopice, și astfel pisica ajunge să fie și vie și moartă în același timp, până când cineva deschide cutia și se uită înăuntru. Atunci pisica este forțată să devină fie vie, fie moartă. Sper că înțelegi ideea. Un atom descompus și nedescompus în același timp face imediat ca și fiola cu gaz toxic să devină și spartă și întreagă în același timp, ceea ce face imediat ca și pisica să devină și moartă și vie în același timp.

– Sună de-a dreptul absurd, obiectă Daniel.

– Așa este. Nici Schrödinger nu credea așa ceva; el a venit cu acest exemplu în discuțiile sale cu Albert Einstein, cu scopul de a critica interpretarea Copenhaga a mecanicii cuantice, care nu stabilea clar o limită până la care combinarea stărilor cuantice, adică superpoziția, era posibilă. Einstein însuși sugerase, ironic, că un butoi cu praf de pușcă poate astfel ajunge să fie și explodat și ne-explodat în același timp. Dar, deși experimentul mental al lui Schrödinger a fost la vremea lui mai mult o ironie, în timpurile noastre diverși fizicieni au propus interpretări ale mecanicii cuantice în care există posibilitatea reală ca celebra pisică să fie cu adevărat și vie și moartă în același timp.¹⁴

– Cum se poate ca fizicieni serioși, cu diplome de doctorat, să susțină asemenea aberații?

– Vom discuta mai pe larg despre asta când vom ajunge să analizăm procesul de „observare” în mecanica cuantică și interpretările mecanicii cuantice. Pe scurt, acum îți spun doar că oamenii de știință ajung la asemenea concluzii din cauză că fenomenele cuantice par să nu poată fi explicate prin metode raționale, care nu implică nimic supranatural.

Reprezentare grafică a ipoteticei pisici a lui Schrödinger, în care se vede comutatorul și ne-activat și activat în același timp, fiola cu otravă și întreagă și spartă în același timp, iar pisica și vie și moartă în același timp. (Sursa: https://en.wikipedia.org/ )

– Să revenim la fotonii noștri legați, zise Daniel. Cât de rapid comunică unul cu altul?

– Nu s-a putut calcula exact viteza, dar experimentele au demonstrat că este de cel puțin 10.000 de ori mai mare decât viteza luminii.¹⁵ E posibil ca fenomenul să fie chiar instantaneu, doar că momentan nu avem tehnologia necesară pentru a măsura asta.

– Există și o distanță maximă pentru acest fenomen? întrebă Daniel.

– Nu s-a putut determina o distanță maximă, deci teoretic e posibil să funcționeze chiar și dacă cei doi fotoni sunt la extremitățile Universului. Cea mai mare distanță la care s-a încercat a fost în anul 2017, când satelitul chinezesc Micius a trimis două raze laser legate către două stații terestre situate la 1.200 km distanță una de alta.¹⁶

– Și cum anume se face comunicarea asta între fotoni? Dacă eu vreau să comunic cu cineva la 1.200 km distanță am nevoie de o stație radio foarte scumpă și care consumă multă energie, deoarece trebuie să fie foarte puternică. Deci cum comunică doi simpli fotoni unul cu altul? Și, mai ales, cum de comunică instantaneu, sau la viteze cu mult mai mari decât viteza luminii?

– Nu există niciun răspuns la această întrebare. Îți mai spun totuși că deși particulele elementare pot comunica între ele atât de rapid, noi nu putem. Mecanismul legării cuantice nu poate fi folosit pentru a comunica de la punctul A la punctul B de către noi, oamenii.

2.4. Experimentul celor două fante

– Trecem acum, continuă Mihai, la cel mai faimos experiment dintre toate, și anume la experimentul celor două fante. Imaginează-ți un paravan mare și solid, în care s-au tăiat două fante suficient de largi pentru a trece o minge de tenis prin ele, fără a atinge paravanul deloc. În spate se află o placă mare și solidă, fără niciun fel de găuri. Acum, dacă lansăm mingi de tenis spre paravanul mai sus menționat, observăm că mingile lovesc placa din spate în două zone distincte, corespunzătoare celor două fante.

Lansarea unor mingi de tenis prin două fante suficient de mari. Mingile lovesc peretele din spate doar în două zone distincte, exact în spatele celor două fante.

– Mai departe, continuă Mihai, dacă paravanul ar fi situat în apă, sau în orice alt lichid, am observa că un val se propagă diferit. Mai exact, valul pare să treacă prin ambele fante, iar apoi interferează cu el însuși pe partea cealaltă. Cu alte cuvinte, e ca și cum la cele două fante se formează două noi surse de oscilație, care produc două noi valuri perfect sincronizate.

Propagarea unor valuri prin două fante suficient de mari. Fiecare dintre cele două fante devine o nouă sursă de unde, care interferează apoi una cu alta. Când lovește peretele din spate, lichidul va avea un nivel variabil.

Mihai continuă:

– Să vedem acum ce se întâmplă dacă paravanul este mult mai mic, iar cele două fante sunt și ele mai mici și apropiate, cu dimensiuni comparabile cu lungimea de undă a unor particule elementare. Spre aceste două fante mici se trimite o rază de lumină sau un jet de particule elementare, electroni, atomi, sau chiar molecule mărișoare. Pe cealaltă parte, la o anumită distanță, se află o placă solidă, fără nicio deschidere. Dacă experimentul este făcut așa cum e descris mai sus, fără a adăuga nimic, pe această placă nu se formează două pete distincte, ca în cazul mingilor de tenis, ci se formează franje de interferență, ca în cazul valurilor. Explicația este foarte surprinzătoare: Particulele elementare, fotonii, electronii, protonii, și chiar unele molecule¹⁷ se mișcă prin aer ca o undă, și astfel produc pe ecran efecte similare interferenței undelor.

Franje de interferență pentru lumină (cele două de sus), și electroni (cele două de jos).

– Dar poate unele particule se lovesc de marginea fantelor, deviind puțin la stânga sau la dreapta, și poate astfel se formează acel model de linii verticale…

– Dacă lucrurile ar fi cum spui tu, atunci liniile verticale din spatele paravanului ar trebui să fie mai dezorganizate, mai împrăștiate. Oricum, fizicienii s-au gândit și la asta și au acoperit una dintre fante cu un obiect mic. Dacă rezultatul vizibil pe placa din spate ar fi produs de ciocnirea și devierea particulelor, atunci prin acoperirea unei singure fante liniile verticale ar trebui doar să scadă în intensitate. Dar în realitate, se întâmplă altceva: Când acoperim o fantă, liniile verticale dispar complet, și în locul lor rămâne una singură, corespunzătoare fantei rămase deschisă.

– Nu cumva particulele interacționează între ele? Adică nu cumva se lovesc una de alta, și astfel produc acele aparente franje de interferență?

– Fizicienii s-au gândit și la asta, și au efectuat experimente în care au lansat câte o singură particulă o dată. Rezultatul a fost același, după ceva timp, franjele de interferență au devenit vizibile.

– Bine, bine, zise Daniel, încerc să înțeleg… Deci particulele elementare sunt de fapt valuri? Valuri de ce? Valuri de eter? Credeam că teoria eterului a fost abandonată cu vreo sută de ani în urmă… Valurile au nevoie de un mediu în care să se propage, nu? De fapt, valurile nu sunt nici măcar obiecte reale; valurile sunt de fapt doar deformări ale mediului în care se propagă, sau comprimări și dilatări ale acestuia. În lumea reală, macroscopică, valurile nu au o existență fizică proprie, nu sunt obiecte de sine stătătoare, așa cum nici cuvintele rostite de mine și de tine nu sunt obiecte fizice reale.

– Fizicianul Max Born răspuns în 1926 la întrebarea ta astfel: Atunci când nu sunt observate, particulele se comportă ca unde, ca valuri de probabilități.¹⁸ Adică particula nu este o mică sferă microscopică invizibilă cu ochiul liber, ci este de fapt o undă de probabilități, cu dimensiunea mult mai mare. Acest lucru înseamnă că o particulă se poate afla peste tot în acea undă, ca și cum s-ar afla în mai multe locuri deodată. Dar când vei încerca să o găsești, adică atunci când vei încerca să o observi, să te uiți la ea, o vei găsi doar într-un singur loc exact, și va arăta ca un fragment minuscul de materie, cu diametrul de 8,768 x 10^-16 metri în cazul protonilor, și maxim 10^-18 metri în cazul electronilor.

– Ceva nu se leagă aici… Dacă de fiecare dată când decid să mă uit la un electron îl văd doar ca o sferă minusculă, de unde știu fizicienii că în restul timpului el este de fapt o undă, mare și confuză?

– E simplu, deoarece se comportă ca o undă, și lasă în urmă efecte persistente, vizibile, caracteristice undelor. În experimentul celor două fante descris mai sus, atât timp cât nu te uiți cu atenție la particule, ele se comportă ca niște unde și produc franje de interferență. Dar în momentul în care adaugi un detector de particule și încerci să vezi exact pe unde trec, particulele nu se mai comportă ca unde, ci ca obiecte fizice reale: Franjele de interferență încetează să se mai formeze, și în locul lor apar doar cele două pete distincte, corespunzătoare celor două fante.

– Ce înseamnă de fapt franjele acelea? Dacă fiecare particulă ajunge într-un singur loc pe placa din spate, conform undei de probabilități, înseamnă că unda respectivă are o formă foarte ciudată… Nu e nici măcar o sferă sau un nor, probabil arată ca un șir de cârnați.

Reprezentare grafică a undei probabilistice.

– Te-am prevenit, lumea cuantică nu pare să aibă niciun sens din punct de vedere al realității macroscopice. Dar hai să mergem mai departe. După cum tocmai ți-am spus, dacă adaugi un detector de particule, undele dispar și sunt imediat înlocuite de particule clasice. Aceasta se întâmplă chiar dacă particula ajunge la detector după ce a trecut prin cele două fante. Dar asta nu e totul. Ai auzit vreodată expresia „ștergător cuantic”?

– Niciodată, zise Daniel.

– Fizicienii au făcut următorul experiment: Au trecut o rază laser printr-ul cristal BBO, și astfel au obținut două raze legate, hai să le numim R1 și R2. Prima dintre ele, R1, au trecut-o apoi prin cele două fante menționate mai devreme și, evident, a produs franje de interferență. Apoi au adăugat în spatele unei fante un dispozitiv care polarizează fotonii într-un anume sens, și în spatele celeilalte fante un dispozitiv care îi polarizează în sens opus. Acum fotonii erau marcați, se putea spune clar pe unde au trecut, prin care fantă, din cauză că erau polarizați diferit. În terminologia științifică consacrată, se spune că fotonii aveau „which-path information”, adică informație despre calea parcursă. Evident, după această polarizare, franjele de interferență au dispărut, fiind înlocuite de doar două linii verticale, corespunzătoare celor două fante: fotonii au încetat să se comporte ca unde care treceau prin ambele fante simultan, și au început să se comporte ca particule clasice care treceau fie printr-o fantă, fie prin cealaltă. Acum vine însă surpriza. Folosind a doua rază, R2, ai cărei fotoni erau legați de fotonii din prima, fizicienii au schimbat polarizarea. Deoarece fotonii erau legați, forțarea unei anumite polarizări asupra celor din R2, a avut ca efect apariția polarizării opuse la fotonii din R1. Astfel, toți fotonii din R1 au dobândit aceeași polarizare, iar informația despre calea parcursă a dispărut. Și ce crezi că s-a întâmplat? Ștergerea informației despre calea parcursă a provocat re-apariția franjelor de interferență. Dar asta nu este tot. Ștergerea informației despre calea parcursă poate avea loc și după ce fotonii din R1 trecuseră deja și prin cele două fante și prin dispozitivele care le schimbau polarizarea și care, teoretic, îi forțau să redevină particule clasice.

– Vrei să spui că ștergerea informației despre calea parcursă poate modifica rezultatul unor evenimente care deja s-au întâmplat?

– Știu că sună absurd, dar exact asta pare să se întâmple; am să-ți explic mai pe larg imediat, când vom discuta despre observații și despre ipoteza retro-cauzalității. Am folosit cuvântul „pare” deoarece retro-cauzalitatea este doar o ipoteză, o presupunere la care s-a ajuns din cauza limitărilor noastre, adică din cauza faptului că nu putem ști cu exactitate ce se întâmplă acolo. Experimentele de acest gen se numesc „ștergătoare cuantice”¹⁹.

2.5. Ce este o „observație”?

– Bine, zise Daniel, înțeleg că în mecanica cuantică observația are un rol special, și schimbă comportamentul particulelor. Dar ce este de fapt o observație?

– Ai să fii surprins, dar în pofida a zeci de ani de discuții și dezbateri, fizicienii încă nu au reușit să clarifice nici ce anume constituie o observație în lumea cuantică, și nici de ce aceasta schimbă comportamentul particulelor. Iată două citate de la un fizician cunoscut:

Rolul măsurării în mecanica cuantică este atât de critic și atât de bizar încât cu siguranță poți să te întrebi ce anume constituie o măsurare? Are ceva de-a face cu interacțiunea dintre un sistem microscopic (cuantic) și un aparat de măsură (clasic) macroscopic (așa cum insista Bohr), sau este caracterizat de lăsarea unei „înregistrări” permanente (așa cum susținea Heisenberg), sau implică intervenția unui „observator” conștient (așa cum a propus Wigner)?²⁰

Această viziune (așa numita interpretare Copenhaga) este asociată cu Bohr și cu adepții săi. Printre fizicieni a fost tot timpul cea mai larg acceptată poziție. Să observăm, totuși, că dacă este corectă atunci avem de-a face cu ceva extrem de ciudat în actul măsurării – ceva ce mai bine de jumătate de secol de dezbateri nu a reușit să elucideze.²¹

Mihai continuă:

– Aș vrea să scot în evidență ultimele cuvinte: mai bine de jumătate de secol de dezbateri între oamenii de știință nu a făcut mai nimic ca să elucideze problema observării, a măsurătorii, în mecanica cuantică.

– Tot nu-mi dau seama de ce e așa de complicat… Înțeleg că pentru a observa, pentru a măsura o proprietate a unui electron, trebuie să detectez câmpul electromagnetic produs de el, sau trebuie să îl lovesc cu cel puțin un foton. Apoi trebuie să interceptez acel foton și să-l analizez, ca să văd ce-mi spune despre electronul cu care tocmai s-a ciocnit. Și poate această interacțiune a fotonului cu electronul îl face pe acesta din urmă să se transforme din undă în particulă. Unde greșesc?

– Nu e chiar așa de simplu. În primul rând, de ce ar schimba detecția comportamentul particulei? De ce nu îi schimbă doar direcția și atât? În al doilea rând, aceste experimente sunt efectuate și în prezența atmosferei. Și totuși, interacțiunile particulelor cu moleculele de azot și de oxigen din aer nu provoacă schimbarea comportamentului lor din undă în particulă clasică. În al treilea rând, experimentul celor două fante se poate face și cu oglinzi. Și totuși, reflexia fotonului de către oglindă nu îi schimbă comportamentul din undă în particulă clasică. În al patrulea rând, în experimentul ștergătorului cuantic cu decizie întârziată lumina deja trecută prin cele două fante a fost trecută apoi printr-un cristal BBO, și a fost descompusă în două raze de fotoni legați. Dar nici aceasta nu le-a schimbat comportamentul, fotonii au produs în continuare franje de interferență. Prin urmare, nici măcar un act atât de traumatizant precum „ruperea în două” a fotonului, nu este o observație.

– Și atunci ce este o observație?

– După cum îți spuneam, cei mai mari oameni de știință din domeniu nu au reușit să cadă de acord și să dea o explicație universal acceptată. Totuși, majoritatea argumentelor conduc într-o singură direcție: În mecanica cuantică, o observație, adică factorul care anulează comportamentul de undă a unei particule, este orice proces care produce informație. De exemplu, în experimentul celor două fante, adăugarea informației despre calea parcursă, mai exact, marcarea fotonilor cu polarități diferite în funcție de fanta în spatele căreia sunt detectați, anulează franjele de interferență și face fotonii să se comporte ca particule clasice. Iar apoi ștergerea acestei informații provoacă re-apariția comportamentului de undă.

– Știe materia moartă ce e aia informație? întrebă Daniel.

– După cum îți spuneam, aceste noi legi ale fizicii par să fie înzestrate cu inteligență. Ce este, de fapt, informația? În exemplul de mai sus, informația este ceva ce ne spune prin ce fantă a trecut un foton. În cazul acesta, este polarizarea, dar ar putea fi și altceva. Dacă interceptăm un foton și îi observăm polarizarea, vom ști imediat dacă aceasta a fost setată imediat în spatele fantei 1, sau imediat în spatele fantei 2. Acest lucru face ca efectul de undă să dispară. Dar dacă ștergem informația mai sus menționată, comportamentul de undă re-apare.

– Bine, bine, și cum știe materia moartă dacă fotonii prezintă și informație, sau nu?

– E o întrebare bună. Noi, oamenii înzestrați cu inteligență, putem să deosebim prezența de absența informației. Dar animalele nu pot. Un foton cu polarizarea 0, un foton cu polarizarea 1, și un foton nepolarizat deloc, au exact același efect asupra „intelectului” unui pește sau a unei păsări. Cum dar poate materia moartă, sau legile fizicii, despre care oamenii de știință presupun că sunt oarbe și lipsite de rațiune, să detecteze prezența informației și să schimbe comportamentul unei particule?

– Exact, cum?

– Vom aborda acest subiect imediat, când vom vorbi despre interpretările mecanicii cuantice. Acum hai să ne concentrăm atenția pe un alt aspect, la fel de important. Aceste noi legi ale fizicii par să fie situate în afara timpului, și astfel par să poată prevedea evenimente care urmează să se întâmple peste câteva fracțiuni de secundă. Încă o dată, folosesc cuvântul „pare” deoarece este doar o ipoteză, nicidecum o certitudine. Avem un exemplu clar în experimentele ștergătorului cuantic și al ștergătorului cuantic cu decizie întârziată. Se pare că ceva prevede faptul că informația va fi ștearsă, și astfel restaurează în avans comportamentul de undă al particulei.

– Așa ceva chiar că e cu totul și cu totul ieșit din comun, zise Daniel.

– Așa este, într-adevăr. Nu ești singurul uimit de aceste fenomene. Aceste concluzii însă nu sunt nici interpretările unor amatori, nici părerile unor credincioși simpli care nu înțeleg cercetarea științifică. Hai să vedem ce spun oamenii de știință care și-au dedicat viața studierii acestor subiecte. Singura diferență este că ei explică lucrurile invers, adică prin retro-cauzalitate, prin modificarea trecutului, nu prin prezicerea viitorului. În articolul laic dedicat ștergătorului cuantic de pe site-ul Wikipedia citim:

O descoperire cheie este aceea că nu contează dacă procesul de ștergere are loc înainte sau după ce fotonii ajung la ecranul detector.²²^,²³^,²⁴

Deci chiar dacă ștergerea informației are loc după ce fotonii au ajuns la ecranul din spate, efectul este același. Mai departe:

În experimentele cu ștergere întârziată efectele cuantice imită o influență a acțiunilor viitoare asupra evenimentelor trecute.²⁵^,²⁶

Deși experimentele cu decizie întârziată au confirmat aparenta abilitate a măsurătorilor efectuate pe fotoni în prezent de a schimba evenimente întâmplate în trecut, aceasta necesită o viziune non-standard asupra mecanicii cuantice.²⁷

Iată și un alt cercetător adept al retro-cauzalității, Dr. Matthew S. Leifer, de la Chapman University:

Motivul pentru care cred că merită să investigăm retro-cauzalitatea este că acum avem o mulțime de blocaje rezultate din interpretări realiste ale mecanicii cuantice, inclusiv teorema lui Bell.²⁸

– Să fim atenți la cuvinte, zise Mihai: Interpretările realiste au dus la o mulțime de blocaje, prin urmare oamenii de știință au început să ia în calcul opțiunile absurde, ireale, cum ar fi retro-cauzalitatea. Mai departe, alte păreri ale altor oameni de știință:

Un eveniment viitor face ca fotonul să-și decidă trecutul.²⁹

Altcineva, Dr. Kater Murch, de la Washington University:

În lumea cuantică, viitorul afectează trecutul: Retrospectiva și previziunea luate împreună prezic mai exact starea unui sistem cuantic.³⁰

Dar în experimentul ghicirii cuantice, simetria timpului s-a întors. Șansele îmbunătățite implică că starea cuantică măsurată cumva încorporează informații și din viitor și din trecut.³¹

Iată și un alt cercetător, Asher Peres, de la Israel Institute of Technology, un pionier în teoria informației cuantice:

Dacă încercăm să atribuim un înțeles obiectiv stării cuantice a unui singur sistem, apar paradoxuri curioase: efectele cuantice imită nu doar acțiuni la distanță instantanee, dar și, cum s-a văzut aici, influența unor acțiuni viitoare asupra evenimentelor trecute, chiar și după ce aceste evenimente au fost înregistrate irevocabil.³²

– Mai departe, continuă Mihai, Andrew Truscott, profesor de fizică la Australian National University:

[Asta] dovedește că măsurarea este totul. La nivel cuantic, realitatea nu există dacă nu te uiți la ea. […]

Dacă cineva alege să creadă că atomul chiar a parcurs o anume cale, sau căi, atunci trebuie să accepte că o măsurătoare viitoare afectează trecutul atomului.³³

– Și retro-cauzalitatea este singura explicație posibilă? întrebă Daniel.

– Mai sunt și altele. Să fim atenți la cuvintele profesorului Truscott citate mai sus: „Dacă cineva alege să creadă că atomul chiar a parcurs o anume cale, sau căi…” Alternativa ar fi să credem că atomul nu a parcurs în mod clar și definitiv nicio cale; mai exact, alternativa ar însemna ca noi să credem că atomul, de fapt întregul sistem din care acel atom face parte, se află într-o superpoziție de mai multe stări potențiale simultan: Starea 1: atomul a trecut ca o particulă clasică numai prin fanta 1; starea 2: atomul a trecut ca o particulă clasică numai prin fanta 2; starea 3: atomul a trecut ca o undă prin ambele fante. Deci alternativa ar fi să credem că atomul și sistemul care îl conține se află în toate aceste trei stări potențiale simultan, iar o observație (o măsurare) determină „selectarea” definitivă a unei singure stări dintre cele trei tocmai enumerate, și asta dă impresia de retro-cauzalitate, deoarece e ca și cum atomul ar aștepta sfârșitul experimentului pentru a „decide” pe care dintre cele trei căi posibile să o selecteze.

– Sincer să fiu, alternativa aceasta mi se pare și mai științifico-fantastică decât retro-cauzalitatea, zise Daniel.

– N-am să te contrazic. Unii fizicieni ți-ar spune că de fapt ecuațiile matematice descriu exact acest lucru, superpoziția întregului sistem macroscopic. Dar eu zic că lucrurile nu sunt chiar așa de simple. În primul rând, o ecuație este doar un model matematic, nu descrie complet realitatea; de exemplu, o ecuație de gradul doi poate descrie corect traiectoria ta când sari peste un obstacol, dar nu îți oferă nicio explicație despre energia necesară acelei sărituri, nici despre modul în care mușchii tăi folosesc acea energie pentru a efectua acel salt, și nici despre originea organismului tău (creație sau evoluție). Deci să fim atenți, modelele matematice sunt extrem de limitate. În al doilea rând, ecuația unui asemenea sistem macroscopic ar trebui să conțină vreo 10²⁸ termeni; dacă ar fi scrisă pe hârtie A4, câte 500 de termeni pe pagină, atunci foile ar forma un teanc înalt de un miliard de miliarde de kilometri, și ar cântări aproape 50 de miliarde de miliarde de tone, adică cam două treimi din greutatea Lunii; memoriile cumulate ale tuturor calculatoarelor din lume ar putea stoca doar o sutime de milionime dintre toți acei termeni. Deci este evident că nimeni nu a scris vreodată o asemenea ecuație, și poate nici nu va scrie vreodată; ea există doar la nivel teoretic, în imaginația fizicienilor.

– Într-adevăr, o ecuație cam mare, zise Daniel. Pe de altă parte, și retro-cauzalitatea pare de necrezut…

– Așa este, nici eu nu pot să cred cu adevărat în retro-cauzalitate. Ți-am prezentat toate aceste detalii doar pentru ca să înțelegi că aceste fenomene nu pot fi explicate în mod „realist”, clasic. Iată, de exemplu, teoretic, în cazul ștergătorului cuantic cu decizie întârziată se poate mări intervalul de timp de la opt nanosecunde la câteva secunde întregi. Nu e deloc ușor, dar se poate face, iar în acest caz observatorul uman are timp să vadă rezultatul inițial, despre care se presupune că este schimbat prin retro-cauzalitate. Ei bine, oare chiar crede cineva că după cele câteva secunde imaginea de pe ecranele de detecție se va schimba în mod „magic”? Mă îndoiesc. Oare se poate ca acum, în anul 2018, cineva să facă ceva care să schimbe finalului ultimului război mondial, care s-a încheiat în anul 1945? Mă îndoiesc. De aceea, eu aș fi mai înclinat să cred că știința a ajuns la niște limite impuse de către Creatorul Universului, și că probabil avem de-a face cu niște legi ale fizicii înzestrate cu o oarecare inteligență (impersonală dacă legile înseși sunt impersonale), situate în afara timpului, care pot astfel vedea în viitor și pot acționa preventiv. Oricum, chiar și această părere a mea este doar o presupunere și nimic mai mult.

– Dacă există cu adevărat posibilitatea de a schimba trecutul, atunci poate în acel caz se va schimba și ceea ce a văzut observatorul uman la acel moment, deci lui nu i se va părea nimic „magic”. Observatorului uman i se va părea că de fapt acesta a fost rezultatul inițial al experimentului. Schimbându-se evenimentul în trecut, se vor schimba și toate evenimentele ulterioare cauzate de acesta, prin urmare și memoria observatorului uman.

– Nu știu… zise Mihai sceptic. Asta începe să semene cu vechea întrebare filosofică: „Dacă într-o pădure cade un copac, și nu este nimeni în preajmă, nici oameni și nici microfoane, atunci se mai produce vreun zgomot?”

– Da, aprobă Daniel, genul de întrebare la care nu se poate da niciun răspuns științific. Să revenim; mai sunt și alte probleme cu această alternativă la retro-cauzalitate?

– Da, probleme destul de mari. După cum am spus, pentru a evita retro-cauzalitatea, mulți fizicieni susțin că în cazul ștergătorului cuantic cu decizie întârziată, întregul ansamblu, care include laserul, paravanul cu cele două fante, oglinzile și cristalele, trebuie tratat ca un singur sistem cuantic, care se află într-o stare nedefinită, mai exact într-o superpoziție a mai multor stări valide, până în momentul în care se efectuează o observație. Dar această presupusă superpoziție a obiectelor macroscopice deschide ușa la o grămadă de alte probleme. Dacă această posibilitate chiar există, ce se întâmplă atunci cu pisica lui Schrödinger? Poate fi și ea cu adevărat și vie și moartă în același timp? Dar butoiul cu praf de pușcă al lui Einstein? Poate fi și el cu adevărat și explodat și ne-explodat în același timp? Problema principală este evidentă: Unde se oprește superpoziția? Se oprește la observatorul uman, atunci când acesta se uită la pisică sau la butoiul cu praf de pușcă? Dacă da, de ce anume? Știința atee consideră că omul este doar o grămadă de atomi și molecule, fără suflet, deci ce are omul special de se oprește superpoziția cuantică la el? Iar dacă superpoziția nu se oprește la observatorul uman, atunci acesta ajunge și el într-o superpoziție a două stări valide: În prima stare el se uită la o pisică vie, în a doua stare el se uită la o pisică moartă. Poți să te imaginezi pe tine în starea aceasta, mai exact, în stările acestea două simultan?

– E absurd, zise Daniel. Eu nu pot fi în două locuri deodată, există doar un singur Daniel, nu doi sau trei.

– Exact. Și de aici înainte, fizicienii care au mers pe această cale au doar o singură scăpare: ipoteza lumilor multiple, despre care vom discuta imediat.

Mihai se opri câteva momente, apoi continuă:

– Înțelegi acum că oamenii de știință s-au lovit de probleme foarte serioase în studiul particulelor elementare; negăsind nicio rezolvare clasică pentru acele dileme, unii au recurs la retro-cauzalitate, alții la superpoziția obiectelor macroscopice, iar alții la Universuri multiple, după cum vom vedea imediat. Dar asemenea interpretări absurde nu sunt deloc necesare. Dacă am accepta faptul că Dumnezeu a stabilit anumite limite până la care poate avansa cercetarea științifică, și că aceste limite ar putea include legi ale fizicii dotate cu o oarecare inteligență impersonală, situate în afara timpului, atunci toate aceste fenomene ar fi ușor de explicat. Asemenea legi ale fizicii, fiind înzestrate cu inteligență și situate în afara timpului, după cum și Dumnezeu este în afara timpului, ar avea abilitatea de a detecta la timp evenimentele viitoare și de a acționa în consecință. Dar, evident, existența unor asemenea legi, deși impersonale, implică existența unui Creator personal, mai exact existența lui Dumnezeu, Care le-a creat și le-a pus să aibă grijă de lumea materială. Iar existența lui Dumnezeu este ceva greu de acceptat pentru mulți oameni de știință. Hai să mergem mai departe acum, și să vorbim despre interpretările mecanicii cuantice.

2.6. Interpretări ale mecanicii cuantice

– Deci există mai multe interpretări? întrebă Daniel.

– Desigur; fenomenele cuantice sunt atât de surprinzătoare, atât de neobișnuite, atât de supranaturale aș îndrăzni să spun, încât oamenii de știință nu au reușit să se pună de acord în ce privește semnificația lor. Pentru comparație, nu avem interpretări pentru lățimea clădirii din fața noastră, nu avem interpretări pentru viteza sunetului, nu avem interpretări pentru adâncimea unui lac sau a unui ocean, nu avem interpretări pentru distanța pământ-lună, și așa mai departe. Acestea sunt lucruri clare, ușor de măsurat și analizat. Pentru mecanica cuantică avem interpretări multiple deoarece, deși particulele elementare sunt mereu în fața noastră și le putem analiza oricând, rezultatele experimentelor par să nu aibă niciun sens din punctul de vedere al realității macroscopice în care trăim. După cum spuneam și mai sus, oamenii de știință au întâlnit mai multe blocaje în acest domeniu, blocaje care nu pot fi rezolvate decât făcând apel fie la supranatural (mai exact, la limitări stabilite de Creator, incluzând probabil legi ale fizicii înzestrate cu o oarecare inteligență), fie la teorii exotice și absurde, cum ar fi retro-cauzalitatea, sau Universurile multiple, adică duplicarea întregului nostru Univers. Și astfel au apărut interpretările mecanicii cuantice.

– Deci lucrurile nu sunt clare?

– Deloc. Simplul fapt că există mai multe interpretări este o dovadă foarte bună a faptului că nu există dovezi clare pentru niciuna dintre ele. Toate aceste interpretări sunt doar opinii, păreri ale oamenilor de știință, care nu pot fi dovedite în niciun fel; ele pot fi doar crezute, atât. Ceva din interiorul nostru este atras spre una sau spre alta, dar este imposibil de demonstrat științific vreuna dintre ele, astfel încât toate celelalte să fie dovedite clar și definitiv greșite.

– Bine, dar există argumente pentru fiecare dintre ele, nu? Există ecuații matematice funcționale pentru fiecare dintre ele, nu?

– Ecuațiile matematice sunt doar niște modele teoretice, faptul că sunt funcționale nu dovedește nimic. Există ecuații matematice pentru fiecare dintre aceste interpretări, și totuși nu se poate dovedi clar dacă vreuna dintre ele este adevărată sau nu. Simpla logică ne spune că două afirmații contradictorii nu pot fi adevărate în același timp: Pot fi amândouă false, sau una falsă și cealaltă adevărată, dar nu pot fi amândouă adevărate, deoarece se contrazic una pe alta. Multe dintre aceste interpretări se contrazic reciproc, deci și simpla logică ne spune că ele sunt greșite, în pofida faptului că toate au modele și ecuații matematice funcționale. Deci faptul că un model matematic este funcțional nu înseamnă că el descrie cu adevărat realitatea. De exemplu, poți aproxima matematic un om cu un cilindru făcut dintr-un anume material, cu o anume densitate. Poți astfel calcula cu foarte mare precizie viteza cu care omul ar cădea de la un metru înălțime, procentul din el care s-ar scufunda în apă și procentul care ar rămâne la suprafață, și așa mai departe. Dar dacă vei încerca să treci cilindrul printr-o gaură rotundă, vei observa că modelul matematic, deși foarte bun în anumite cazuri, nu mai corespunde realității, și că omul real nu încape. În același fel, la calcularea orbitelor astronomii consideră sateliții, asteroizii și uneori chiar planetele ca fiind de dimensiune neglijabilă, adică doar niște puncte. Iar acest model matematic funcționează foarte bine în acele situații, dar este evident că nu corespunde absolut deloc realității: Un satelit nu este un punct de dimensiune zero. Mai mult, dacă vei folosi acest model pentru a calcula probabilitatea ca un satelit (considerat punctiform) să fie lovit de praf cosmic sau de meteoriți, vei obține un rezultat fundamental greșit, cu toate că modelul matematic funcționează foarte bine în alte situații. Iată deci că, deși un model matematic poate prezice corect anumite fenomene, el poate fi totuși extrem de departe de realitate. Dacă un om aleargă și sare peste un obstacol, ecuațiile matematice newtoniene vor prezice foarte bine înălțimea maximă la care va ajunge, și distanța după care va atinge din nou solul; dar acele ecuații nu-ți vor spune nimic despre structura internă a omului, despre cât de complicată este chiar și o singură celulă de-a sa. Ecuațiile acelea nu-ți vor explica în niciun fel existența omului, nu-ți vor spune dacă a fost creat de Dumnezeu sau dacă a evoluat din forme de viață primitive. Iată deci că, deși pot prezice aproape exact anumite evenimente, modelele matematice sunt extrem de limitate.

– Da, de acord, aprobă Daniel.

– Aș putea și eu să exprim înălțimea mea în numere complexe, să-mi imaginez niște dimensiuni suplimentare, și rezultatul ecuației mele ar spune că în acele dimensiuni eu pot să ajung cu mâna la lună.³⁴ O adevărată aberație, nu?

– Da, într-adevăr.

– Mai departe, majoritatea acestor interpretări ale mecanicii cuantice tratează materia, particulele elementare și chiar sistemele macroscopice ca și cum ar fi doar niște unde de probabilități, sau doar niște ecuații. Dar o ecuație nu este un obiect real, tangibil, ci doar o reprezentare, o noțiune abstractă. Ecuația matematică este cea care încearcă să descrie, să imite, în mod parțial și limitat, lumea reală, și nu invers. Lumii reale nu-i pasă de ecuațiile noastre, și nu încearcă să le imite în niciun fel; dacă uneori dă impresia asta, e doar din cauză că fizicienii au reușit să descrie, prin acea ecuație, o mică parte a realității, atât și nimic mai mult. Diferența dintre un model matematic și realitatea pe care o modelează este ca și diferența dintre o fotografie a unui obiect și obiectul real însuși, sau ca diferența dintre un personaj dintr-un joc pe calculator și un om real. Da, de acord, și fotografia este reală, este alcătuită din atomi și molecule reale, dar totuși este o diferență imensă între ea și obiectul real fotografiat. Mecanica cuantică sugerează astfel că lumea materială nu este cu adevărat reală, că e doar o ecuație.

– Bine, să revenim. Care sunt acele interpretări ale mecanicii cuantice?

– Primele conflicte între cercetători au început să apară pe la începutul secolului al XX-lea. Pe atunci se prefigura clar ideea că mecanica cuantică este nedeterministă, mai exact că, atât timp cât nu este măsurată, o particulă se comportă ca o undă de probabilități, și că nu există niciun mod de a calcula unde exact va fi găsită acea particulă atunci când se va încerca detectarea ei. Spre deosebire de fizica clasică, în care se pot calcula cu exactitate, de exemplu, traiectoriile planetelor, în mecanica cuantică așa ceva este imposibil. O particulă se comportă ca o undă de probabilități, iar un punct din acea undă pare să reprezinte doar probabilitatea de a găsi particula în acel loc, atât și nimic mai mult. Einstein a fost un mare sceptic în privința acestei interpretări. Totuși, el nu a susținut că teoria cuantică ar fi complet greșită, doar că ar fi incompletă. În mod special lui Einstein nu-i plăcea ideea că particulele se comportă într-un mod nedeterminist. A rămas celebră această afirmație a sa: „Nu cred că Dumnezeu joacă zaruri cu Universul”. La fel și răspunsul pe care l-a primit de la Niels Bohr: „Einstein, nu-I mai spune lui Dumnezeu ce să facă”.

Niels Bohr (stânga) și Albert Einstein (dreapta), dezbătând problemele mecanicii cuantice în decembrie 1925.
(Sursa: https://en.wikipedia.org/ )

Mihai continuă:

– Deci, cea mai răspândită interpretare poartă numele de „Interpretarea Copenhaga”, și a fost elaborată (în mare parte) între anii 1925 și 1927 de către Niels Bohr și Werner Heisenberg. Conform acestei interpretări, particulele se comportă în mod nedeterminist, ca unde de probabilități, până în momentul în care sunt observate. Dar interpretarea Copenhaga nu este o interpretare completă, ea nu dă o definiție clară a procesului de observare, așa că diverși cercetători, fără a devia prea mult de la esența acestei interpretări, au oferit propriile lor interpretări pentru ce anume înseamnă „a observa”. Prin urmare, avem două tipuri de interpretări: Interpretările care pornesc de la zero, ignorând interpretarea Copenhaga, și interpretările care doar încearcă să completeze interpretarea Copenhaga, încercând să explice ce anume este o observație.

– De exemplu?

– Ți-am dat deja un exemplu, și anume apariția informației în sistemul analizat. Această interpretare explică parțial comportamentul particulelor, dar nu ne explică deloc cine sau ce anume, și mai ales cum anume detectează prezența informației. Alți cercetători au venit și ei cu o idee revoluționară: Conștiința umană, mai exact, prezența unui observator uman determină schimbarea particulei din undă în particulă clasică. Această interpretare sugerează că omul este ceva special. Totuși, nici această interpretare nu ne explică deloc cine sau ce anume, și mai ales cum anume detectează prezența unui observator uman.

– Și oamenii de știință au luat în serios această idee, adică prezența observatorului uman? întrebă Daniel. Întreb deoarece pare puțin cam supranaturală, cel puțin pentru un om de știință ateu, care crede că omul e doar o grămadă de atomi și molecule.

– Ideea conform căreia conștiința umană provoacă colapsul funcției de undă a fost susținută de un om de știință foarte cunoscut, și anume John von Neumann³⁵, dar și de fizicianul Eugene Wigner.³⁶ Acesta din urmă a mai adăugat un element experimentului mental cu pisica: Un observator uman, numit „prietenul lui Wigner”, care deschide cutia și ajunge să se uite la o pisică și vie și moartă în același timp, și care ajunge astfel, teoretic, să fie și fericit (deoarece pisica este vie) și nefericit (deoarece pisica este moartă) în același timp. Wigner încerca astfel să sugereze că acea stare de superpoziție trebuie să se încheie înainte sau când ajunge la observatorul uman conștient. Celălalt susținător al acestei idei, Von Neumann, era considerat cel mai mare matematician al vremii sale, și unul dintre cei mai mari matematicieni din toate timpurile. Deși a trăit doar 53 de ani, a publicat peste 150 de lucrări științifice, în domenii precum matematica, fizica și informatica. Dar ideea lor a fost tratată cu scepticism de mulți oameni de știință, deoarece sugerează că doar mintea non-materială este un adevărat observator în mecanica cuantică. Înțelegi ideea: problema era că această interpretare părea să susțină existența unei „minți non-materiale”, care probabil putea fi numită și suflet, deși se spune că von Neumann nu era neapărat o persoană religioasă, fiind considerat mai mult agnostic decât credincios. Dar înțelegi implicațiile religioase ale ideii sale, nu-i așa? Oricum, faptul că cineva de calibrul lui von Neumann a apelat la o asemenea interpretare supranaturală ne arată că fenomenele mecanicii cuantice nu prea pot fi explicate prin mijloace clasice, naturale.

– Da, înțeleg, un cercetător ateu probabil nu ar vrea să ia în considerare această ipoteză.

– Totuși, legat de comportamentul nedeterminist al particulelor, în opinia mea acest comportament există doar din perspectiva noastră, doar la nivelul nostru. Adică doar noi nu suntem în stare să anticipăm exact unde va fi găsit un electron atunci când are loc colapsul funcției sale de undă, din motive pe care le vom discuta imediat. Dar pentru Dumnezeu cred că nu este nimic nedeterminist în comportamentul unei particule. Eu cred că Dumnezeu poate calcula cu exactitate unde va fi găsit un electron, deși pentru noi el apare doar ca o undă de probabilități.

– Și interpretările care pornesc de la zero, ignorând interpretarea Copenhaga?

– Aici lucrurile devin cu adevărat bizare. Deși interpretarea Copenhaga este în continuare cea mai răspândită, într-un sondaj din anul 1997 a reieșit că doar 42% dintre oamenii de știință mai credeau în ea la acel moment.³⁷ Restul adoptaseră alte interpretări. De exemplu, o interpretare a cărei rată de acceptare crește rapid în zilele noastre este interpretarea lumilor multiple.

– Adică ideea că există mai multe Universuri paralele? întrebă Daniel, gândindu-se la filmele SF.

– Da, această teorie susține că există miliarde, probabil o infinitate de lumi paralele; ba chiar mai mult, teoria pretinde că în fiecare secundă apar din senin milioane de noi Universuri. Dar hai să o luăm treptat. În linii mari, interpretarea este aceasta: În cazul pisicii lui Schrödinger, vine momentul când atomul radioactiv trebuie „să ia o decizie”, adică să se descompună sau nu. În acest moment, pretind susținătorii lumilor multiple, nu mai intervine nicio stare de superpoziție, ca în mecanica cuantică clasică, care susține că atomul este și întreg și descompus până în momentul în care se uită cineva la sistemul cuantic. În acest moment, pretind acei susținători, Universul se duplică, parțial sau chiar total. Da, ai auzit bine, cumva, din senin, apare încă o copie aproape identică a Universului. Între cele două copii există o singură diferență minoră: Într-un Univers atomul este întreg, în celălalt Univers atomul s-a descompus radioactiv. De acum înainte, spun ei, fiecare Univers își urmează calea sa. În primul Univers pisica rămâne în viață, momentan. În al doilea Univers pisica moare, foarte curând. În primul Univers, cel în care atomul a rămas întreg, pisica este vie doar momentan: Peste câteva secunde, sau microsecunde, atomul poate „decide” iarăși să se descompună, rezultând o nouă bifurcație și un nou Univers. Și așa mai departe, fiecare atom are potențialul de a duplica Universul, de mii sau chiar de milioane de ori pe secundă. Această interpretare are mai multe variante, iar unele dintre ele susțin că de fapt duplicarea Universului se întâmplă doar atunci când are loc o observație, o măsurare.

Reprezentare grafică a interpretării lumilor multiple. Această versiune susține că în momentul în care atomul radioactiv „decide” dacă să se descompună sau nu (săgeata care arată în jos), un întreg Univers identic apare din senin. Într-unul dintre cele două Universuri atomul este intact și pisica vie, în celălalt Univers atomul s-a descompus și pisica va muri în scurt timp. (Adaptare după https://en.wikipedia.org/ )

Mihai se gândi câteva secunde, apoi continuă:

– Explicația se complică puțin în cazul experimentului celor două fante. După David Deutsch, despre care se spune că ar fi cel mai de seamă susținător al teorii lumilor multiple în fizica modernă, procesul decurge astfel: Atunci când fotonul, sau altă particulă, ajunge în fața celor două fante, Universul se duplică: într-un Univers particula trece printr-o fantă, în celălalt Univers prin cealaltă fantă. Observi că particula nu mai trece prin ambele, ca o undă. Dar cele două Universuri nu sunt complet separate, încă. Dacă nu are loc nicio măsurare, nicio observare a particulei în niciunul dintre ele, atunci cele două Universuri se recombină, redevin unul, și astfel sunt generate franjele de interferență. Dar, în ambele cazuri, implicațiile sunt aceleași: Duplicarea Universului înseamnă și duplicarea noastră. Deci, conform acestei teorii, deja există miliarde de Daniel și de Mihai, aproape identici cu noi. Deși există mai multe variante ale acestei teorii și unii adepți vor susține că de fapt se duplică doar funcția de undă, implicațiile sunt aceleași: Duplicarea, de milioane de ori pe secundă, a lumii în care trăim, și evident și a noastră.

– Un întreg Univers nou nouț, așa, din senin? întrebă Daniel neîncrezător.

– Există mai multe variante ale acestei interpretări. Unele susțin că momentan duplicarea este doar parțială, locală, adică că se duplică doar ceea ce trebuie să se duplice, adică doar ceea ce este diferit în cele două Universuri. Dar chiar și așa, în timp, partea duplicată crește. Imaginează-ți un Univers paralel în care atacurile de la 11 septembrie au fost împiedicate. Evident că în maxim câteva ore întreaga noastră planetă ar fi aflat de asta, și trebuia duplicată în întregime: o copie în care teroriștii reușiseră și toți cei șapte miliarde de oameni de pe pământ știau asta, și o copie în care teroriștii eșuaseră și toți cei șapte miliarde de oameni de pe pământ știau asta.

– Și este asta o teorie serioasă? Adică, este luată în serios de către oamenii de știință?

– Da, există foarte mulți adepți ai ei, dar și foarte mulți critici. Unul dintre adepți a fost chiar celebrul Stephen Hawking. Adepții susțin că este simplă, și că evită majoritatea problemelor interpretărilor clasice, cum ar fi necesitatea unui observator, retro-cauzalitatea, sau superpoziția la nivel macroscopic, ca în exemplul pisicii lui Schrödinger, în care exact aceeași pisică, ne-duplicată, poate ajunge să fie și vie și moartă în același timp. Iar criticii au și ei argumentele lor: Teoria nu poate fi verificată științific, deoarece nu avem acces la celelalte Universuri presupuse. Este mai mult o filosofie decât o teorie științifică. Apoi, ce anume clonează Universul într-o fracțiune de secundă? De unde vine energia necesară? De unde „știe” o particulă că Universul trebuie duplicat? „Vede” fotonul că la câțiva centimetri în fața lui se află un dispozitiv cu două fante, și comunică „undeva” că trebuie duplicat Universul? Mai departe, de unde știu cele două Universuri că se pot recombina? Teoria spune că se recombină în scurt timp dacă nu a avut loc nicio măsurare sau observare, dar de unde știu cele două Universuri asta? Mie mi se pare că rolul observației este în continuare important, și tot este nevoie de „ceva” care să detecteze cumva prezența sau absența informației, sau chiar prezența sau absența unui observator uman.

– Într-adevăr, acestea sunt niște semne de întrebare serioase, aprobă Daniel.

– Dar cel mai mare semn de întrebare, pentru un credincios, este legat de existența sufletului. Este evident că această teorie a fost propusă de oameni care nu cred în existența sufletului. După părerea lor, omul este doar o grămadă ordonată de atomi și molecule. Sau, în alte variante, omul este doar materie, iar acea materie, spun ei, nu este nici măcar reală, ci este doar o undă, o funcție de undă, care poate fi duplicată și recombinată oricum. Dar dacă avem și suflet nemuritor, atunci această teorie este moartă din start.

– Teoria lumilor multiple mi se pare și mie cu totul și cu totul absurdă. De ce ar inventa un om de știință serios o asemenea aberație?

– Pentru că este evident că nu prea ai cum să explici fenomenele cuantice fără să faci apel la supranatural. Legile fizicii cuantice par să fie capabile să detecteze prezența informației, și de asemenea par să poată modifica evenimente care deja s-au produs, sau cel puțin așa spun un mare număr de cercetători. Aceste lucruri nu prea pot fi explicate în mod clasic, natural. Un suporter al lumilor multiple spune:

Interpretarea standard funcționează incredibil de bine atât timp cât nu iei în considerare consecințele filosofice.³⁸

– Deci înțelegi „problema”, nu? întrebă Mihai. Implicațiile filosofice. Iar un critic al lumilor multiple spune:

Nu că nu ar exista alternative – doar că noi nu le-am găsit încă sub formă de teorii, axiome și matematică.³⁹

– Vezi deci, problema este că știința nu a reușit să găsească alternativele realiste…

– Mai există și alte interpretări? întrebă Daniel.

– Da, în ultimii zeci de ani a mai apărut o interpretare, care are și ea câțiva adepți. Se numește ipoteza simulării, și vom vorbi despre ea imediat.

3. Ipoteza simulării

Mihai se gândi câteva momente, apoi reluă discuția:

– În ultimii zeci de ani a apărut, prin filme și prin lucrările unor oameni de știință, ideea că poate Universul și omenirea nu au apărut chiar așa, din senin, prin cauze naturale, așa cum ar presupune un ateu. Din păcate însă, producătorii de filme și oamenii de știință nu L-au luat în considerare pe Dumnezeul nostru creștin, ci au sugerat alt fel de „creatori”, ipotetici. Astfel a fost formulată ipoteza că poate într-adevăr avem origini „artificiale”, că poate într-adevăr am fost creați, în lumea reală sau în memoria unui super-calculator, și că poate ne aflăm sub atenta supraveghere a unor ființe cu mult superioare nouă.

– Extratereștri? întrebă Daniel.

– Da, dar ceva mai mult decât extratereștrii umanoizi care apar prin filmele SF. Este vorba despre presupușii super-extratereștri, care pot crea planete sau chiar galaxii întregi, sau chiar extratereștri care trăiesc în afara timpului și a spațiului nostru, și care pot crea, sau simula în calculatoarele lor, planeta noastră întreagă, sau chiar întregul Univers, incluzând stele, planete, galaxii, etc…

– Da, am mai auzit ideea asta cu siguranță. În filmul Matrix, oamenii trăiesc într-o lume simulată, care nu există în realitate. Apoi în filmul The Truman Show, personajul interpretat de Jim Carrey trăiește într-o lume falsă, doar că aici nu e vorba de o simulare într-un calculator, ci de actori care îl duc în eroare.

– Da, Hollywood-ul a produs mai multe astfel de filme. Și în serialul Star Trek găsim această idee, în diferite variante. În episodul Ship in a Bottle (Nava din sticlă, 1993) personajul simulat Moriarty își dă seama că se află într-o realitate simulată și vrea să iasă afară, în lumea reală.⁴⁰ Și acesta nu este un exemplu singular, serialul Star Trek conține foarte multe mesaje similare, orientate evident împotriva religiei. De exemplu, în episodul Who Watches the Watchers (Cine-i supraveghează pe supraveghetori, 1989), câțiva membri ai echipajului navei Enterprise sunt tentați să joace rolul de zei atotputernici pentru populația sub-dezvoltată a unei planete. Căpitanul Jean Luc Picard refuză, și ține o adevărată pledoarie împotriva religiei și împotriva credinței în ființe supranaturale. În finalul episodului, personajul Troi declară: „Ești sigur că știi ce vrea? Asta este problema cu credința într-o ființă supranaturală. Încercarea de a-ți da seama ce vrea (acea ființă).”

– Cred că am văzut acest episod…

– Atacurile la adresa tuturor religiilor par să fie o preocupare mai veche a producătorilor Star Trek. Iată, în mai vechiul episod The Squire of Gothos (Pajul din Gothos, 1967) întâlnim un extraterestru aparent atotputernic, pe nume Trelane, care manipulează materia și oamenii așa cum vrea el, dând impresia că este un zeu. Când întrece măsura, aflăm că de fapt Trelane este doar un copil răsfățat. Mama sa îi spune, referindu-se la oameni: „Dacă nu poți să ai grijă cum trebuie de animalele tale de companie, atunci nu le vei mai avea deloc”. Iar tatăl său adaugă: „Termină cu aceste prostii imediat, altfel nu ți se va mai permite să faci și alte planete”.

– Asta este cam tulburător, observă Daniel. O sugestie subtilă cum că Dumnezeu ar putea fi de fapt un super-extraterestru infantil care se joacă cu noi.

– Și un ultim exemplu, tot din Star Trek. În episodul Who Mourns for Adonais? (Cine îl jelește pe Adonais?, 1967), echipajul navei Enterprise îl întâlnește prin spațiu chiar pe zeul grec Apollo, care se dovedește a fi de fapt un super-extraterestru cu o durată de viață foarte lungă, care a profitat de credulitatea grecilor antici. Și așa mai departe.

– Care este scopul acestor filme?

– Sunt atacuri îndreptate clar împotriva religiei. Se încearcă înlocuirea forțată a unui Dumnezeu Creator etern, nemuritor și bun, cu o presupusă civilizație extraterestră, insensibilă sau chiar răuvoitoare, care face experimente pe noi. Un atac perfid la adresa creștinismului și a tuturor religiilor monoteiste. În plus, încearcă să ne sugereze că noi nu am ști ce anume vrea Dumnezeu de la noi. Dar creștinii știu foarte bine ce vrea Dumnezeu: El ne vrea binele, mai exact vrea ca toți să fim fericiți în viața eternă care va urma după această viață efemeră. Oricum, după cum îți spuneam data trecută, asemenea teorii „științifice” (despre identitatea Creatorului) nu pot fi nici dovedite și nici infirmate în vreun fel, doar prin metode logice și raționale. Ceva din interiorul tău va fi atras spre o direcție sau spre alta, vei crede o variantă sau alta.⁴¹ Dar niciodată nu vei putea argumenta rațional, științific, pentru sau contra vreunei alternative.

3.1. Real și ireal

– Bine, zise Daniel, hai să revenim la mecanica cuantică și să vorbim despre interpretări. Spuneai că există și o interpretare numită ipoteza simulării? Adică o interpretare care spune că lumea noastră ar putea fi de fapt o simulare într-un super-calculator? Păi nu mă mir deloc. Comportamentul materiei la nivel microscopic pare să fie cu adevărat ireal, și într-adevăr, pare să semene cu comportamentul unor elemente dintr-un program de calculator. Particule care există în mai multe locuri simultan? Particule care trec prin pereți fără să facă o gaură? Particule care „comunică” una cu alta instantaneu, la distanțe de mii de kilometri? Particule care „prevăd” viitorul? Particule care „detectează” prezența informației, sau poate chiar prezența unui observator uman? Legi ale fizicii inteligente? Nu seamănă absolut deloc cu lumea reală în care trăim noi, însă nu ar fi nimic de mirare dacă aceste particule ar fi de fapt doar niște numere în super-calculatorul unui super-extraterestru. Acel calculator ar trebui doar să poată adresa cantități uriașe de memorie, pentru a putea simula toți cei 10⁸⁰ atomi din Univers, sau măcar cei 10⁵⁷ atomi din sistemul nostru solar. Despre restul Universului, ar putea doar să se prefacă că-l simulează, adică ar putea doar simula un fel de ecran sferic în jurul sistemului solar, și pe acel ecran ar putea proiecta imaginea stelelor, galaxiilor, etc… Și nici măcar nu ar trebui să fie un calculator puternic; dacă ar fi situat în altă dimensiune, în afara timpului nostru, și microprocesorul din calculatorul meu ar putea face asta, deși ar trebui să petreacă miliarde de miliarde de ani din timpul lui pentru a simula o singură milisecundă din timpul nostru. Dar noi nu ne-am putea da seama de asta, pentru noi ar părea că timpul se scurge normal. Totuși, ar fi destul de complicată partea care ar trebui să detecteze prezența informației, sau prezența unui observator uman. Acolo ar fi într-adevăr nevoie de o componentă inteligentă.

Daniel se opri câteva secunde, apoi adăugă:

– Amintește-ți te rog de cuvintele profesorului Truscott citat chiar de tine mai înainte: „La nivel cuantic, realitatea nu există dacă nu te uiți la ea.” Aceasta este tipic jocurilor pe calculator 3D; acele jocuri calculează proiecțiile 2D, culorile și umbrele doar pentru obiectele aflate în fața jucătorului. Prin urmare, nu mă mir deloc că unii cercetători au venit cu teoria că de fapt lumea noastră nu este reală, și că ea există doar într-un super-calculator.

– Hai să o luăm treptat și hai să analizăm cu atenție cuvintele folosite. Hai să vedem ce înseamnă cuvântul „calculator”, cuvântul „real” și cuvântul „simulare”; hai să vedem ce este realitatea, ce este real și ce este iluzoriu. Aceste patru cuvinte pot fi foarte vagi, și pot avea foarte multe înțelesuri. Ai să fii surprins, dar persoane diferite pot înțelege lucruri diferite prin cuvântului „real”, precum și prin celelalte cuvinte.

– Bine, te ascult, zise Daniel.

– Mai întâi, hai să vedem ce este acela un calculator. Nu te gândi doar la dispozitivul de pe biroul tău pe care îl folosești pentru a naviga pe Internet. După cum îi spune și numele, un calculator este ceva, sau chiar cineva care calculează, care face calcule. Și telefonul mobil este tot un calculator, dar ceva mai mic. Și ceasul electronic de la mână este un calculator în miniatură. Chiar și un matematician din secolul al XVIII-lea, care calculează și scrie în niște tabele valorile unor funcții trigonometrice, poate fi considerat un calculator uman, pentru că el calculează, face calcule.

– Da, înțeleg. Probabil calculatorul unui extraterestru din afara spațiului și a timpului nostru ar arăta cu totul și cu totul diferit… Și semnificația cuvântului „real”?

– Pentru a analiza acum semnificația realității, hai să ne gândim la niște exemple reale de simulări. Hai să ne gândim la niște calculatoare: Mai întâi, la un dispozitiv minuscul bazat pe vechiul microprocesor pe 4 biți Intel 4004, apărut în 1971. Apoi la un calculator ZX Spectrum, bazat pe microprocesorul pe 8 biți Zilog Z80, apărut în anul 1976, și care poate accesa doar 64 de kilobytes de memorie, adică 64 x 1024 = 65.536 bytes. Apoi hai să ne gândim și la un calculator modern, cu microprocesor Intel Core i7 să zicem, dotat cu 16 gigabytes de memorie, adică vreo 16 miliarde⁴² de bytes.

– Ok, acum avem trei calculatoare, aprobă Daniel.

– Bine. Să zicem că pe cel mai slab dintre ele rulează un banal joc de X și 0. Intel 4004 nu este deloc un microprocesor puternic, dar totuși se poate descurca cu un joc de X și 0. Mai departe, Z80 e ceva mai rapid, și are mai multă memorie, și poate face ceva mai mult. Mai exact, poate rula un program care simulează un microprocesor mai slab, cum ar fi Intel 4004. Adică se poate scrie un program pentru Z80 care încarcă un program mai mic, scris pentru Intel 4004, și îi ia pe rând fiecare instrucțiune, o interpretează și o execută, exact ca și cum ar fi un Intel 4004 real. Programul scris pentru Intel 4004 nu are nici cea mai vagă idee că de fapt este executat de către un program simulator, care rulează pe un microprocesor ceva mai puternic, și că de fapt microprocesorul Intel 4004 pe care crede el că rulează nici nu există în realitate. Mai departe, Intel Core i7 este mult, mult mai puternic decât un Z80. Prin urmare, el poate rula un program care simulează un microprocesor Z80. Dacă ai să cauți pe Internet, chiar ai să găsești mai multe simulatoare de Z80 care rulează pe calculatoarele moderne, mult mai puternice. Deci pe un calculator modern poți rula o simulare a unui Z80, iar acea simulare poate și ea la rândul ei să ruleze o simulare a unui Intel 4004.

– Înțeleg, deci de fapt poți să ai o simulare care rulează în altă simulare, și niciuna dintre ele nu are cum să-și dea seama că microprocesorul pe care crede că rulează de fapt nici nu există.

– Da, exact. Hai să mergem mai departe acum și să vedem ce înseamnă cuvântul „real”. Îți amintești vechiul joc Chuckie Egg, care rula pe calculatoare cu microprocesor Z80?

– Da, cu siguranță. Chiar și acum îl pot juca oricând; după cum spuneai și tu, există pe Internet programe pentru calculatoarele moderne care simulează vechiul microprocesor Z80.

O variantă a jocului Chuckie Egg.

– Ei bine, hai să ne gândim acum, personajul Chuckie este real? Dar rațele din acel joc, sunt reale?

– Păi e doar un joc, nu sunt reale, zise Daniel.

– Dar jocul însuși, este real?

– Nu înțeleg…

– Jocul este real, sau este o iluzie? Când joci Chuckie Egg ești treaz, sau ai halucinații?

– Acum înțeleg… Da, jocul este real, evident. A fost scris de oameni reali, asemeni mie și ție; și mai mult, jocul există cu adevărat în lumea noastră materială, sub formă de casetă, sau dischetă.

– Ei bine, în realitatea jocului personajele sunt și ele reale. Sunt reprezentate de locații de memorie reale, în care se păstrează coordonatele reale ale personajelor. În realitatea jocului există și legi ale fizicii, corespunzătoare acelei realități. Când Chuckie este în cădere, se oprește dacă întâlnește un obstacol. Când Chuckie se atinge de o rață, el moare; moare de-a binelea, conform legilor fizicii din realitatea în care există el. Prin urmare, te mai întreb odată: Ce zici, sunt personajele din Chuckie Egg reale, sau nu?

– E complicat, într-adevăr, zise Daniel. Sunt cât se poate de reale în lumea lor, în realitatea lor, dar nu sunt reale în lumea noastră.

– Ești sigur? Deci Chuckie și rațele sunt iluzorii în lumea noastră? Când te uiți la Chuckie pe ecranul calculatorului, ce vezi? O iluzie? O halucinație?

– Hmmm… Da, poate e real și în lumea noastră, într-un fel…

– E real de-a binelea, doar că are altă reprezentare pentru noi; adică noi vedem niște forme și niște culori pe un ecran, iar programul „vede” niște numere într-o memorie. Și nu numai imaginea sa de pe ecran este reală, ci și în interiorul calculatorului este reprezentat de valori numerice reale, care stau în locații de memorie reale, care la rândul lor sunt alcătuite din atomi și molecule reale. Când Chuckie moare în lumea lui, moartea sa nu este o iluzie; el moare de-a binelea, conform legilor realității în care există el; valorile numerice din locațiile de memorie care îl reprezintă pe el se modifică pentru a reflecta acest lucru; atomii și moleculele care compun circuitele de memorie în lumea noastră materială se modifică și ele, pentru a reflecta faptul că Chuckie a murit; la fel și fotonii reali care circulă între ecranul calculatorului și ochii noștri își modifică frecvența, pentru a reflecta faptul că Chuckie a murit. Prin urmare, Chuckie este cât se poate de real și în lumea noastră.

– Bine, de acord, pare să fie oarecum real… Dar Chuckie nu este un om real, și nici rațele acelea nu sunt păsări reale, cu carne, oase și pene.

– Evident, dar nu a zis nimeni că ar fi păsări reale, Doamne ferește. Și Chuckie și rațele sunt doar niște elemente ale unui joc, niște desene animate, atât și nimic mai mult. Nu a pretins nimeni că ar fi rațe reale, în carne și oase, deci nu este nicio înșelătorie aici. Dar totuși, acele elemente sunt foarte reale, adică ele au o existență fizică reală și în lumea noastră. Sunt reale în lumea lor, și sunt reale și în lumea noastră. Sunt vizibile pe un ecran real, noi le vedem prin intermediul unor raze de lumină reale, prin intermediul unor fotoni reali, iar memoria calculatorului, unde se desfășoară toată acțiunea, este alcătuită din atomi și molecule cât se poate de reale, care au o existență reală în lumea noastră. Deci acele personaje din jocul video sunt reale, așa cum și fotografia de hârtie a unui om este un obiect real, chiar dacă nu are carne și oase.

– Hmmm… Da, într-adevăr, sunt reale, recunoscu Daniel.

– Hai să revenim la exemplul cu jocul de X și 0. Am ales intenționat ca punct de plecare microprocesorul Intel 4004, în care un byte are doar patru biți, nu opt ca într-un microprocesor modern. Astfel, fiecare byte din memoria sa nu este reprezentat de către un byte similar din memoria unui Z80, ci de către un altfel de byte. La fel și fiecare registru⁴³ din Intel 4004 este reprezentat de către un byte din memoria lui Z80, și nu de către un registru similar. Deci nu există o corespondență exactă. Totuși, jocul de X și 0 are o reprezentare reală în memoria microprocesorului Intel 4004, care la rândul ei are o reprezentare reală în memoria microprocesorului Z80, care la rândul ei are o reprezentare reală în memoria microprocesorului Intel Core i7, care la rândul ei este alcătuită din atomi și molecule reale.

– Da, acum înțeleg, zise Daniel, toate sunt reale, deși au reprezentări diferite.

– Exact! Deși vorbim despre un joc de X și 0 care rulează într-o simulare, care la rândul ei rulează în altă simulare, jocul este foarte real pe toate aceste nivele ale realității. Ba mai mult, realitățile inferioare fac parte din realitatea superioară. Dar, într-adevăr, jocul are o reprezentare diferită pe fiecare nivel. Programul „vede” doar numere în memoria unui calculator, iar noi vedem forme și culori pe ecranul acelui calculator.

– Da, acum înțeleg foarte bine. Chiar dacă am presupune că Universul nostru este și el o simulare într-un calculator, tot ar trebui să fie real în realitatea în care există acel calculator. Și, într-adevăr, după cum spui și tu, Universul chiar ar trebui să facă parte din acea realitate, ar trebui să facă parte din acea lume.

– Hai acum să vedem care este semnificația cuvântului „simulare”. O simulare implică, inevitabil, ideea că ceva sau cineva se preface; adică ceva sau cineva pretinde că este ceea ce nu este, sau că face ceea ce nu face. Întâlnim des situații de acest fel. Piloții se antrenează în simulatoare de zbor; armata simulează războaie; meteorologii simulează sisteme atmosferice pentru a prezice vremea; și așa mai departe. Ideea de simulare implică, de asemenea, și faptul că undeva în realitate există și obiectul sau procesul real simulat. De exemplu, există avioane reale, există războaie reale, și evident există și sistemele atmosferice reale. Dar ideea de simulare nu implică neapărat și ideea de înșelăciune. Piloții știu foarte bine că sunt într-un simulator, și nu într-un avion real; soldații știu că doar simulează un război.

3.2. Cine este Creatorul?

– Bine, zise Daniel. Să revenim acum la ipoteza simulării. Nu există nicio metodă prin care să putem afla cu siguranță dacă e așa sau nu? Nu se poate testa în vreun fel această ipoteză?

– După cum îți amintești din discuția noastră precedentă, asemenea lucruri nu pot fi investigate prin metode științifice. Este imposibil de argumentat pro sau contra lor prin metode științifice, logice sau raționale. Ceva din interiorul tău este atras de o explicație sau de alta, și ajungi să o crezi pe acea explicație spre care ești atras, dar nu există absolut nicio metodă de a dovedi o anume explicație în mod științific. Momentan nu putem ieși în afara spațiului și a timpului nostru pentru a vedea ce anume se află acolo, pin urmare, nu avem cum să știm așa ceva, putem doar să credem. Uite o analogie: Poate un program de calculator să se uite la persoana din fața calculatorului?

– Dacă calculatorul are cameră video…

– Exact, dacă persoana, adică utilizatorul calculatorului, îi dă voie programului să folosească o cameră video… Dar dacă utilizatorul întoarce camera în altă direcție, spre altă persoană?

– Evident, programul nu are cum să știe că persoana pe care o vede este altcineva. Trebuie să aibă încredere, să creadă în acel utilizator.

– Iată acum și un alt scenariu. Programul nu este mulțumit cu drepturile primite de la utilizator, și fură accesul la diverse dispozitive periferice conectate la calculator, printre care și o cameră video. Dar acea cameră video nu este orientată spre utilizator, ci în altă direcție, poate spre un televizor pe care rulează filme violente. Ce „concluzie” va trage programul?

– O concluzie greșită, evident, recunoscu Daniel.

– Vezi deci, așa cum un program de calculator nu are cum să „vadă” în exterior decât dacă i se dă voie, la fel și noi nu putem vedea în afara spațiului și a timpului nostru decât dacă ni se dă voie. Și dacă ne arogăm singuri drepturi pe care nu le avem, riscăm să „vedem” în exterior ne-adevăruri și chiar minciuni.

– Da, înțeleg. Deci dacă trăim într-o simulare, nu avem de unde ști asta decât dacă ne dă voie cel ce controlează simulatorul… Dar dacă programul simulator are bug-uri⁴⁴, adică greșeli de programare?

– Fii foarte atent ce numești „bug”. Conform învățăturii creștine, noi trăim într-o lume căzută, coruptă de păcatul lui Adam și al Evei. Lumea noastră este foarte diferită de creația originală, în care nu exista nici suferință și nici moarte, în care nici oamenii și nici animalele nu ucideau și nu mâncau alte animale. Dar în această lume căzută a noastră este foarte posibil să întâlnești multe lucruri neplăcute, pe care s-ar putea să fii tentat să le interpretezi ca fiind bug-uri. Dar Dumnezeu nu greșește niciodată. Această lume a fost lăsată să fie așa cum este intenționat, pentru un timp, pentru mântuirea sufletelor noastre.

– Vrei să spui că orice fel de test s-ar face, tot nu ai de unde ști sigur dacă trăim într-o simulare sau nu?

– Exact. Da, există unele teste care ți-ar putea argumenta că această lume este „artificială”, adică că a fost creată, și că nu este rezultatul unor evenimente naturale întâmplătoare. Dar acele teste nu îți vor spune niciodată nimic despre identitatea Creatorului, nici despre natura interioară finală a legilor fizicii. Cine ne-a creat? Dumnezeul creștinilor, Care este bun și ne iubește, și Care vrea să ne vadă pe toți în rai?⁴⁵ Sau un super-extraterestru care face experimente sociale pe noi? Testele științifice nu-ți vor descoperi niciodată răspunsul la această întrebare. Dar ceva din interiorul tău va fi atras spre una dintre variante, ceva din interiorul tău va dori ca una dintre variante să fie adevărată, și în final, tu vei crede acea variantă. Dumnezeu te ajută să găsești și să crezi adevărul, dar nu te forțează niciodată, deși poate ar putea dacă ar vrea. La fel și diavolul, te „ajută” să găsești și să crezi o minciună, dar el nu te poate forța, chiar dacă poate ar vrea asta.

– Ai vreun exemplu de asemenea test? întrebă Daniel.

– Au existat propuneri pentru asemenea teste, în 2012⁴⁶ și în 2017⁴⁷, precum și diverse dezbateri⁴⁸, dar momentan rezultatele nu sunt concludente. Cercetătorii caută indicii conform cărora spațiul, și poate și timpul, ar fi cuantizat. Mai exact, în opinia lor, spațiul ar fi format din cuburi extrem de mici, așa cum ecranul unui calculator este format din pixeli, adică din pătrățele foarte-foarte mici. Dar chiar dacă rezultatele ar fi pozitive, aceste teste nu pot decât să argumenteze pentru existența unui Creator. Niciunul dintre aceste teste, indiferent de rezultate, nu va putea să ne dezvăluie vreodată identitatea Creatorului; niciunul dintre aceste teste nu va putea să ne spună vreodată dacă Creatorul este Dumnezeul creștin, sau altcineva. Tot ce pot face aceste teste este să ne argumenteze științific existența Creatorului, nu și identitatea Sa.

– Și ce implicații are această cuantizare ipotetică din punct de vedere religios? Tu de exemplu, care spui că ești credincios, cum te-ai simțit când ai citit acele articole?

– Dacă vorbim doar de cuantizarea spațiului, și poate chiar și a timpului, atunci eu nu văd nicio incompatibilitate cu nicio religie monoteistă. Dumnezeul creștin atotputernic putea crea Universul oricum vroia El, cuantizat sau ne-cuantizat; iar în această stare căzută în care este lumea acum, ea arată cu mult mai rău decât arăta când a fost creată inițial. Particulele elementare sunt cuantizate; orbitele electronilor sunt cuantizate; deci dacă spațiul, sau chiar timpul, ar fi cuantizate și ele, în opinia mea nu ar avea absolut nicio relevanță din punct de vedere religios. Ba chiar ar fi un argument pentru existența unui Creator, dar un argument limitat, care nu ne-ar spune nimic despre identitatea acelui Creator. Uite alt exemplu, pământul: putea fi o sferă, un cilindru, un cub, sau chiar plat; după părerea mea, forma pământului nu are nicio relevanță religioasă.

– Deci nu ți se pare nimic în neregulă cu rezultatele acelor teste pentru identificarea unei simulări ipotetice?

– Absolut nimic, pentru că asemenea teste sunt extrem de limitate. Ele nu pot decât să argumenteze că Universul pare să fie „artificial”, adică că a fost creat, atât și nimic mai mult. Dar, dacă oamenii de știință încep să-și folosească în mod greșit imaginația, și se apucă să emită teorii aberante despre identitatea Creatorului, sau despre natura interioară a legilor fizicii, de exemplu dacă încep să spună că Universul este doar o simulare în super-calculatorul unui super-extraterestru, atunci asta ar fi o problemă serioasă. Noi trebuie să fim conștienți că asemenea teste, indiferent de rezultate, nu spun absolut nimic despre identitatea Creatorului, deci orice astfel de teorie „științifică” este pură fantasmagorie, și nimic mai mult. Aceste teste nu văd în afara spațiului și a timpului pentru a ne spune cum e acolo; ele nu ne vor putea spune niciodată care este adevărata natură interioară a legilor fizicii, prin urmare „concluzia” că existăm într-un super-calculator și că legile fizicii sunt doar un program de calculator este doar o credință oarbă, și nimic mai mult. Deci rezultatul în sine al unui asemenea test, atât timp cât nu este interpretat greșit, nu prezintă absolut niciun fel de problemă pentru credincioși. Ca să fiu clar: cuantizarea spațiului și a timpului nu a fost dovedită până acum în niciun fel, dar chiar și dacă va fi dovedită vreodată, nu va ridica nicio problemă niciunei religii monoteiste. Amintește-ți ce am discutat despre viața materială și despre ADN.⁴⁹ Și în trupurile ființelor vii, aproape totul este cuantizat. ADN-ul arată ca o uriașă bază de date, proteinele sunt adevărați roboței moleculari, iar un ribozom seamănă cu un interpretor de program, pentru că exact asta face, interpretează informația codificată din ADN (transcrisă în ARN) pentru a fabrica din ea o nouă proteină, un nou roboțel molecular. Dacă te uiți cu atenție, ai putea spune că celula vie și mecanismele ei au fost create de un programator, mai exact, de cel mai mare Programator posibil, Dumnezeu Însuși. În afară de asta, lucrul cel mai important pentru un om este sufletul său, nu trupul și evident că nici lumea materială care îl înconjoară.

– În concluzie, cum se vede această ipoteză a simulării din punctul de vedere al unui credincios?

– Să o luăm treptat. Abordarea Bisericii Ortodoxe a fost din totdeauna diferită de abordarea științifică modernă. Să începem cu cunoașterea lui Dumnezeu. În teologia creștin-ortodoxă există două moduri diferite de a vorbi despre Dumnezeu: teologia catafatică și teologia apofatică. Teologia catafatică, din grecescul kataphasis (κατάφασης, afirmare), cunoscută și sub numele de teologie pozitivă, implică afirmații directe, pozitive dar limitate, despre Dumnezeu: Dumnezeu există. Dumnezeu este pretutindeni. Dumnezeu este bun și iubitor. Dumnezeu a creat lumea în șase zile, din nimic.

– Și abordarea apofatică?

– Teologia apofatică, din grecescul apofasis (ἀπόφασις, ἀπόφημι, a nega), cunoscută și sub numele de teologie negativă, implică afirmații indirecte, negative, despre Dumnezeu. Iată câteva exemple din Sfânta Scriptură:

«Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată;» [Ioan 1:18.]

«Cel ce […] locuiește întru lumina neapropiată; pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă;» [1 Timotei 6:16.]

«O, adâncul bogăției și al înțelepciunii și al științei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecățile Lui și cât sunt de nepătrunse căile Lui! Căci cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui? Sau cine mai înainte I-a dat Lui și va lua înapoi de la El? Pentru că de la El și prin El și întru El sunt toate. A Lui să fie mărirea în veci. Amin!» [Romani 11:33-36.]

«Descoperi-vei tu care este firea lui Dumnezeu? Urca-vei tu până la desăvârșirea Celui Atotputernic? Ea este mai înaltă decât cerurile. Și ce vei face tu? Ea este mai adâncă decât împărăția morții. Cum vei pătrunde-o tu?» [Iov 11:7-8.]

– Și iată și două exemple de la sfinții Bisericii Ortodoxe:

Adevărata cunoaștere și vedere a lui Dumnezeu constă în vederea că El este invizibil, pentru că ceea ce noi căutăm se găsește dincolo de orice cunoaștere, fiind pe deplin separată prin întunecimea neînțelegerii.⁵⁰

Dumnezeu este infinit și incomprehensibil, și tot ce este comprehensibil despre El este doar faptul că este infinit și incomprehensibil.⁵¹

Mihai așteptă câteva secunde, apoi continuă:

– Biserica Ortodoxă, deși nu a respins abordarea catafatică, a considerat întotdeauna abordarea apofatică ca fiind clar superioară, în special din cauza limitărilor noastre în comparație cu Dumnezeu. Esența lui Dumnezeu este cu totul inaccesibilă, chiar și celor mai înalți îngeri. Astfel, teologia catafatică este foarte limitată. Afirmația conform căreia „Dumnezeu există” este incompletă, și trebuie să adăugăm că existența lui Dumnezeu este cu totul superioară oricărui fel de existență ne-am putea noi imagina. Spre deosebire de noi, care suntem creaturi, ființe care au fost create, Dumnezeu este necreat, El a existat dintotdeauna. Dumnezeu este singurul care există cu adevărat, singurul Care își are existența în El Însuși, dar noi nu avem cum să exprimăm aceasta clar în cuvinte. Dacă noi spunem despre noi înșine că existăm, atunci Dumnezeu este mai presus de existență. Am putea fi tentați să spunem că El super-există, dar asta probabil nu ar fi suficient. Dacă noi suntem ființe, atunci Dumnezeu este mai presus de ființă. Iarăși, am putea fi tentați să spunem că El este o super-ființă, dar această exprimare probabil nu ar fi suficientă. Dumnezeu nu este materie, El este duh, dar noi nu putem explica în cuvinte ce înseamnă asta.

– Deci un alt fel de existență…

– Da. La fel și afirmația conform căreia „Dumnezeu este pretutindeni” este incompletă, și trebuie să adăugăm că Dumnezeu este și în afara timpului și a creației, și că noi nu știm toate celelalte locuri (în afara timpului și a spațiului) în care Dumnezeu este. Mai departe, Dumnezeu Fiul este născut din Tatăl, fără mamă, din veșnicie, iar Dumnezeu Sfântul Duh purcede din Tatăl, tot din veșnicie, dar noi nu putem explica ce anume înseamnă asta:

După ce recunoști faptul că [Iisus Hristos] a fost născut [din Tatăl], nu căuta să afli mai departe cum a fost născut, […].⁵²

Dar ce este purcederea [Duhului Sfânt]? Spune-mi tu, ce este nenașterea Tatălui și eu îți voi explica ce este nașterea Fiului și purcederea Duhului. Și vom delira [vom fi loviți de nebunie] amândoi, aplecându-ne spre a străbate tainele dumnezeiești. Și ce suntem noi pentru acestea? Cei ce „nu putem vedea nici cele de la picioare și nu putem număra nici nisipul mărilor, nici picăturile ploii, nici zilele veacului” [Înțelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah 1:2.]. De aceea nu putem pătrunde nici „adâncurile lui Dumnezeu” [I Corinteni 2:10.] și înțelege rațiunea firii negrăite și mai presus de rațiune.⁵³

– Nebunia ar fi o pedeapsă pentru iscodirea tainelor lui Dumnezeu? întrebă Daniel.

– Atunci când ne pedepsește, în această viață trecătoare, Dumnezeu face asta doar pentru a ne face nouă bine, pentru a ne salva sufletul sau, dacă suntem prea păcătoși ca să ne mântuim, atunci măcar pentru ca să ne scufundăm cât mai puțin posibil în iad. Dar în acest caz avem două posibilități: Unu, nebunia ar putea fi o asemenea pedeapsă, trimisă pentru binele nostru. Sau doi, nebunia ar putea fi o consecință a acțiunilor noastre nesăbuite, așa cum starea de beție este o consecință a consumului necontrolat de alcool.

– Cred că încep să înțeleg o parte a conflictului dintre religie și știință, zise Daniel. Spre deosebire de religie, știința încearcă să studieze totul, chiar și sufletul, și îngerii și chiar pe Dumnezeu, dacă ar fi cu putință. Totuși, credeam că și religia încearcă să ofere oamenilor o descriere corectă a lui Dumnezeu.

– Așa este, dar trebuie să fim foarte atenți la detalii. Un teolog modern, pe nume Clark Carlton, ale cărui cărți ți le-am recomandat data trecută, ne dă o explicație destul de bună a acestui subiect:

[…] [A avea o înțelegere, o concepție corectă despre Dumnezeu] nu înseamnă că noi Îl înțelegem vreodată pe Dumnezeu, care este mai presus de toate concepțiile noastre create. Mai degrabă, înseamnă ca noi să nu avem idei, concepții false despre El, (idei) care ne-ar putea duce în rătăcire. Definițiile doctrinare ale Bisericii nu sunt o încercare de a-L descrie pe Dumnezeu, ci mai degrabă (o încercare) de a elimina idei false și căi false care duc la pierderea sufletului în loc de mântuire.⁵⁴

– Deci vezi, continuă Mihai, că Biserica are o abordare cu totul diferită. Alt exemplu: Cineva ar putea întreba de ce a avut Biserica Ortodoxă nevoie de mai bine de 700 de ani pentru a-și formula dogmele?⁵⁵ Pentru că Biserica Ortodoxă a încercat să formuleze dogme, definiții doctrinare, doar ca răspuns la ereziile care au atacat dreapta credință de-a lungul timpului. Iar când le-a formulat, de obicei le-a formulat în mod apofatic, nu în mod catafatic.

– Dar de ce nu a definit Biserica aceste dogme de la început? întrebă Daniel.

– Dacă aceste dogme ar fi fost necesare de la început, atunci Iisus Hristos Însuși le-ar fi scris și ne-ar fi lăsat o carte cu definiții clare. Dar Hristos nu a scris nicio carte, iar Noul Testament a fost finalizat la câteva zeci de ani după Înălțarea Sa la ceruri. Scopul vieții este mântuirea sufletului, nu cercetarea tainelor lui Dumnezeu, taine care oricum nu ne sunt accesibile decât parțial. Biserica a avut o abordare similară și în ceea ce privește creația lumii și legile firii.

– O abordare apofatică, vrei să spui? întrebă Daniel.

– Exact. Biserica nu a încercat niciodată să găsească „adevărata” interpretare științifică a mecanicii cuantice, pentru că acest lucru nu este necesar pentru mântuirea sufletului, și probabil nu este nici măcar posibil pentru puterile noastre; orice fel de interpretare ar produce cineva, ar fi la fel de speculativă și de imposibil de dovedit științific ca și celelalte interpretări existente. În mod catafatic putem spune foarte puține lucruri despre lumea materială, lucruri generale și nu foarte clare. De exemplu, Dumnezeu este Creatorul întregului Univers. În mod apofatic însă, se pot spune mai multe: Dumnezeu nu a creat lumea din ceva preexistent, ci din nimic. Dumnezeu nu face parte din creație, El este mai presus de creație. Dumnezeu nu este supus trecerii timpului, El este mai presus de timp, în afara timpului. Dumnezeu a hotărât ca lumea materială să se supună legilor firii, sau legilor fizicii, după cum le numește știința modernă, dar ce anume sunt aceste legi, este o taină a lui Dumnezeu. Noi nu putem ști natura lor exactă.

– Înțeleg, deci tu spui că e periculos, că e dăunător pentru suflet să încerci să descoși tainele lui Dumnezeu.

– Da, așa este. Știința, însă, refuză abordarea apofatică, și în schimb insistă să cerceteze și să analizeze totul. Și, în final, știința eșuează, din cauză că în calea ei se află mai multe limite:

1. În primul rând, limite structurale: Nu putem ieși în afara timpului și a spațiului, pentru a vedea cum arată din afară presupusul continuum spațiu-timp. Putem doar produce teorii, dar nu putem ieși în afară pentru a le verifica cu propriii noștri ochi.

2. În al doilea rând, limite intelectuale: Matematica acestor probleme ar putea fi atât de complicată, încât s-ar putea ca mințile noastre pur și simplu să n-o poată înțelege. Gândește-te doar la presupusa curbare intrinsecă a continuum-ului spațiu-timp cvadridimensional… Câți oameni crezi că pot să vizualizeze asta în mintea lor? Cu siguranță, nu chiar toți dintre noi. Și cu siguranță ar putea exista și lucruri pe care niciunul dintre noi nu le poate înțelege. Dar mândria nu ne dă voie să acceptăm asta.

3. În al treilea rând, poate și Creatorul a stabilit niște limite de care noi nu putem trece. Poate că principiul incertitudinii al lui Heisenberg este una dintre ele. Poate că schimbarea comportamentului particulelor atunci când sunt observate este o altă limită stabilită de Creator. Zic doar „poate”, pentru că nu am de unde ști cu siguranță. Iată, omul de știință român George Manu, mort în temnițele comuniste în anul 1961, considera că principiul incertitudinii este un argument pentru existența lui Dumnezeu:

Descoperirea colegului meu Heisenberg face posibilă pentru prima dată în lume dovedirea științifică a existenței lui Dumnezeu. Biserica, însă, nu s-a aplecat destul asupra cercetării acestei teorii ca să tragă în folosul său toate consecințele ce decurg din ea.⁵⁶

– Deci se pare că suntem destul de limitați în această privință… observă Daniel.

– Da. Știința nu poate să găsească răspunsurile corecte, dar totuși, în loc să recunoască că nu este în stare să răspundă cu certitudine la anumite întrebări, continuă să încerce, cu rezultate foarte proaste. Ca un om cu mâinile goale, care tot încearcă cu încăpățânare să urce pe o stâncă verticală, și se rănește sau moare. Unii spun că fac asta pentru că vor să știe răspunsul la întrebări precum „De unde venim, care sunt originile noastre?”; dar Dumnezeu ne-a răspuns deja la acest fel de întrebări, iar ei nu vor să accepte răspunsul. În tradiția Bisericii Ortodoxe ni se spune:

Acela care, după ce a fost găsit adevărul, continuă să mai caute ceva, acela caută minciuna.⁵⁷

Mihai continuă:

– Iar riscul cel mai mare al acestor căutări este nu acela că știința nu poate găsi răspunsul corect, ci acela că știința găsește și acceptă răspunsuri greșite, pe care apoi încearcă să le impună și nouă celorlalți. Teoria Big Bang-ului și teoria evoluției sunt doar două exemple foarte bune de asemenea răspunsuri greșite, care acum sunt predate forțat copiilor noștri în școli.

– Deci cum se văd aceste fenomene cuantice din perspectiva unui om credincios?

– Să o luăm treptat. Noi știm că existăm. Adică eu știu că eu însumi exist, tu știi că tu însuți exiști, și așa mai departe. Aceasta mi se pare unul dintre cele mai serioase argumente pentru existența sufletului. Materia nu gândește, particulele elementare nu sunt conștiente de propria lor existență, și nicio combinație chimică a lor nu va fi vreodată conștientă de propria sa existență. Calculatoarele doar par să fie conștiente, pentru că au fost programate de niște ființe inteligente să mimeze conștiința de sine și inteligența; dar ele rămân simple mașini, simple circuite electronice, lipsite de viață și de sentimente. Deci conștiința de sine mie mi se pare o dovadă clară că avem suflet non-material, și că acest suflet este cel ce gândește, raționează, are sentimente și simte emoții, și nu trupul material.

– Cogito ergo sum⁵⁸, gândi Daniel cu voce tare, repetând o veche cugetare filosofică.

– Mai departe, noi toți știm că lumea materială care ne înconjoară există, o vedem și o atingem zilnic, dar nu putem exprima în cuvinte ce anume înseamnă această existență, nu putem spune care este natura interioară a materiei. Vedem cu toții că materia se supune unor legi, merele cad din copaci, electricitatea circulă prin sârme, și așa mai departe, dar nu putem spune care este natura reală a acelor legi. Când privim la elementele constituente, la particulele elementare și la legile lor, vedem că materia microscopică se comportă cu totul altfel decât lumea macroscopică. Și particulele există, cu siguranță, dar noi nu putem înțelege care anume este esența acestei existențe. Legat de acest subiect, Biserica Ortodoxă a avut întotdeauna o abordare apofatică, cu extrem de puține detalii clare: Dumnezeu a creat lumea din nimic, și i-a stabilit niște legi, numite legile firii, sau legile naturale: merele cad din copaci, râurile curg la vale, mările și oceanele stau în locurile dedicate lor. Iată cum descrie Sfânta Scriptură aceste legi:

«Când El a pus hotar mării, ca apele să nu mai treacă peste țărmuri și când El a așezat temeliile pământului, […]» [Pildele lui Solomon 8:29.]

«Cine a închis marea cu porți, când ea ieșea năvalnică, din sânul firii, Și când i-am dat ca veșmânt negura și norii drept scutece, Apoi i-am hotărnicit hotarul Meu și i-am pus porți și zăvoare Și am zis: Până aici vei veni și mai departe nu te vei întinde, aici se va sfărâma trufia valurilor tale?» [Iov 38:8-11.]

«Eu am pus nisipul hotar împrejurul mării și hotar veșnic, peste care nu se va trece. Deși valurile ei se înfurie, nu pot să-l biruiască și, deși ele se aruncă, nu pot să-l treacă.» [Ieremia 5:22.]

«A Ta este ziua și a Ta este noaptea. Tu ai întocmit lumina și soarele. Tu ai făcut toate marginile pământului; vara și primăvara Tu le-ai zidit.» [Psalmi 73:17-18.]

Mihai continuă:

– Știința modernă numește acum acele legi legile fizicii, și le analizează de câteva sute de ani, sperând să le descifreze tainele. Dar Dumnezeu nu ne-a dat prea multe informații despre ele. Știm doar că lumea aceasta temporară este căzută, coruptă, stricăcioasă, ca să folosesc un termen bisericesc. Dumnezeu nu ne-a spus nici din ce sunt alcătuiți electronii, nici de ce par să se comporte ca niște unde de probabilități. Dumnezeu nu ne-a spus nici de ce exact cad merele din copaci, nici ce anume anulează comportamentul de undă al particulelor elementare. În termeni bisericești, toate acestea sunt doar „legi ale firii”, legi ale lumii materiale, și nu ar trebui să aibă aproape nicio importanță pentru noi. În această viață trecătoare, scurtă și nesigură, scopul nostru ar trebui să fie doar mântuirea sufletelor noastre, adică dobândirea păcii și a fericirii eterne.

«Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul?» [Marcu 8:36.]

Dar tu, mănâncă atâta pâine câtă găsești, și lasă pământul larg să-și urmeze calea; mergi la malul râului, și bea atât cât ai nevoie, și mergi mai departe, și nu căuta să știi de unde vine (râul), sau cum curge. Sârguiește-te a-ți vindeca piciorul tău (cel bolnav, pentru a merge bine) și neputința ochiului tău pentru ca să poți vedea lumina soarelui, dar nu cerceta câtă lumină are soarele, sau în ce semn (zodie) răsare. Ceea ce ți se dă spre folosință, primește!

Pentru ce te duci pe dealuri și încerci să afli câți asini sălbatici și alte animale își duc traiul acolo? Pruncul, atunci când vine la sânul maicii sale, suge laptele și se hrănește (prosperă); el nu caută rădăcina și izvorul din care vine acesta (laptele). El suge laptele, și golește întreaga măsură; apoi mai trece o oră – sânii se umplu. Pruncul nu știe nimic despre asta, și nici mama, deși laptele provine din toate mădularele ei.⁵⁹

Mihai continuă conversația:

– Este evident pentru oricine, chiar și pentru un ateu, că această viață este efemeră, trecătoare [Coloseni 2:17.], iar Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe ne amintesc clar că toată atenția și eforturile noastre ar trebui să fie îndreptate spre viața viitoare veșnică, care este adevăratul scop al acestei vieți. Despre viața de dincolo de mormânt știm că este eternă. Iar din scrierile Pr. Serafim Rose aflăm că după moarte, sufletul se află într-o stare de conștientizare sporită, ca și cum viața aceasta a fost doar un somn din care el abia s-a trezit, iar viața viitoare este de fapt adevărata viață:

De asemenea, este „natural” pentru sufletul separat de trup să fie într-o stare sporită de conștientizare a realității și să prezinte ceea ce acum este numită „percepție extra-senzorială” (PES).⁶⁰

– Deci, de ce cade un măr din copac? continuă Mihai. Care este natura exactă a acelei legi care îl face să meargă în jos, și nu în sus? Îl duce Dumnezeu în jos în momentul în care i se usucă codița? Dumnezeu este nemărginit și atotputernic, și cu siguranță poate ține evidența și controla individual fiecare atom din Univers. Dar chiar face Dumnezeu asta? Sfânta Scriptură pare să spună că nu, că Dumnezeu doar a pus „legi ale firii” care fac asta, în același fel în care trimite și îngerii Săi pentru a face diverse lucruri. Atunci de ce cade mărul? Îl duce un înger în jos în momentul în care i se usucă codița? Nu este imposibil, dar nu găsim nicăieri în scrierile Bisericii ideea că „legile firii” ar fi de fapt îngeri, deci probabil că nu îngerul duce mărul jos. Atunci de ce cade mărul? Ce este acea lege care îl duce jos? Ce este acea lege care detectează prezența informației la nivel cuantic și schimbă comportamentul particulelor? Ce este acea lege care „vede” în viitor ștergerea informației, și previne anularea comportamentului de undă a particulelor? Dumnezeu nu ne-a dat niciun răspuns exact la această întrebare.

– De ce? întrebă Daniel. De ce nu ni s-au spus aceste lucruri?

– Probabil din cauză că nu ne ajută cu nimic la mântuirea sufletului, care este adevăratul scop al acestei vieți trecătoare. Sau poate din cauză că nici n-am putea înțelege în totalitate răspunsul. Poate că răspunsul complet necesită niște capacități intelectuale pe care noi nu le avem. Iată un exemplu din viața reală care ne arată că nu e bine să iscodim tainele lui Dumnezeu: Un credincios îl rugase pe Sf. Porfirie Bairaktaris (1906 – 1991) să-i vindece genunchiul care îl durea de foarte mult timp, datorită acumulărilor de lichid. Sf. Porfirie a fost de acord și i-a făcut semnul Crucii pe piciorul bolnav. Apoi credinciosul, sigur că se va vindeca, a urmărit timp de câteva zile cu foarte mare atenție genunchiul, curios să vadă cum va lucra Dumnezeu și cum vor dispărea moleculele de lichid. Dar nu s-a întâmplat nimic. Apoi, când a încetat să mai urmărească genunchiul, într-o dimineață s-a trezit complet vindecat.⁶¹ Deci avem aici un indiciu clar că nu e bine să iscodim tainele lui Dumnezeu.

– Un moment doar te întrerup; Teoria Relativității Generalizată a lui Einstein spune că de fapt gravitația nu este o forță reală. El spune că planetele, și orice corp masiv, cauzează o curbură intrinsecă⁶² a spațiului și a timpului, și astfel mărul cade din copac urmând doar o traiectorie naturală în spațiu-timp, traiectorie numită geodezică.

– Chiar dacă Einstein ar avea dreptate, aceasta nu schimbă cu nimic problema, ba chiar o face și mai complicată. În primul rând, ce anume curbează planeta? Spațiul gol? Cu siguranță, o planetă nu poate să curbeze nimicul, deci înseamnă că și spațiul gol are o existență fizică reală. Și în al doilea rând, de ce corpurile masive curbează spațiul și timpul? Știința nu are niciun răspuns pentru această întrebare. De ce o planetă atrage spațiul și timpul? Mie mi se pare că de fapt, în Teoria Relativității Generalizată, forța gravitațională clasică, care spune că materia atrage materie, a fost înlocuită cu o forță gravitațională mult mai misterioasă, care spune că materia atrage spațiul și timpul.

– O întrebare: Înțeleg acum că lumea materială în care trăim noi este reală, indiferent de faptul că este sau nu este o simulare. Dar crezi că e posibil ca această lume materială să aibă altă reprezentare în realitatea lui Dumnezeu, așa cum și jocul Chuckie Egg este real, dar are altă reprezentare în lumea noastră (în calculator sunt doar numere iar noi vedem forme și culori pe ecran)?

– În primul rând, nu știu, nu am absolut nici cea mai vagă idee. În al doilea rând, nici nu pot să știu, pentru că noi oamenii nu putem ști absolut nimic despre cum arată lumea din perspectiva lui Dumnezeu. În al treilea rând, nici nu vreau să știu. Este cu totul dăunător pentru sufletul omului să iscodească tainele lui Dumnezeu, adică să iscodească lucruri pe care Dumnezeu a decis să nu ni le dezvăluie. În al patrulea rând, mi se pare cu totul și cu totul irelevant din punct de vedere religios. Scopul vieții mele este mântuirea sufletului, iar iscodirea tainelor lui Dumnezeu nu mă ajută cu absolut nimic, ba din contra, sunt sigur că-mi este dăunătoare. Știm totuși că pentru Dumnezeu timpul nostru arată altfel. Dumnezeu este în afara timpului, și vede deopotrivă și trecutul și viitorul nostru, așa cum și noi ne putem uita la un film pe DVD cadru cu cadru, putem da înainte, înapoi, etc. Este totuși o diferență; noi nu putem face modificări în film, dar Dumnezeu poate interveni în orice moment și în orice detaliu din existența noastră.

– Hai să revenim la problema noastră, zise Daniel. Crezi că e posibil ca legile fizicii, sau legile firii, cum le spune Biserica Ortodoxă, să fie de fapt niște calculatoare, care urmăresc și controlează fiecare atom din Univers?

– Fii atent cu cuvântul „calculator”, poate fi foarte vag, și poate desemna orice sau chiar pe oricine face niște calcule. Cu siguranță și Dumnezeu poate calcula, mult mai bine decât orice calculator de-al nostru, dar totuși nu abuzăm de limbaj și nu spunem că Dumnezeu este un calculator.

– Bine, hai să reformulez. Crezi că este posibil ca, în afara timpului și a spațiului nostru, legile fizicii să fie de fapt ceva impersonal, dar înzestrat cu multă putere de calcul, ceva probabil creat de o ființă inteligentă, adică ceva ce ar putea fi similar calculatoarelor pe care le avem noi pe birou? La urma urmei, sunt sigur că Dumnezeul tău atotputernic, dacă există, ar fi putut construi și folosi un calculator, așa cum folosește și îngerii pentru diverse treburi.

– În primul rând, nu știu, nu am absolut nici cea mai vagă idee. În al doilea rând, nici nu pot să știu, pentru că nu am cum să ies în afara timpului și a spațiului și să văd dacă așa ceva există sau nu. În al treilea rând, nici nu vreau să știu. Poate fi foarte dăunător pentru sufletul omului, pentru eternitate, să iscodească tainele lui Dumnezeu, adică să iscodească lucruri pe care Dumnezeu a decis că e mai bine să nu ni le dezvăluie. În al patrulea rând, mi se pare cu totul și cu totul irelevant din punct de vedere religios. Sincer să fiu, eu nu pot să spun că legile fizicii sunt de fapt „calculatoare” construite de Dumnezeu, dar chiar dacă ar fi așa, nu văd de ce ar avea acest lucru vreo importanță. Ceea ce este important este identitatea Creatorului și relația noastră cu El, nu natura interioară a legilor fizicii făcute de El. Scopul vieții mele este mântuirea sufletului, iar investigarea naturii exacte a legilor fizicii nu mă ajută cu absolut nimic, ba din contra, ar putea chiar să-mi fie dăunătoare. Prin urmare, eu cred cu tărie că trebuie să rezistăm tentației de a spune că legile fizicii sunt „calculatoarele” lui Dumnezeu.

– Înțeleg, zise Daniel, aceasta pare să fie o abordare apofatică… Încă o întrebare. În jocurile pe calculator 3D, obiectele tridimensionale sunt aproximate prin triunghiuri; sute, mii, uneori poate chiar milioane de triunghiuri sunt folosite pentru un singur obiect, sau pentru o singură cameră. Astfel, pentru un obiect ar putea exista o aproximare detaliată cu 10.000 triunghiuri, folosită atunci când jucătorul este aproape de obiect, și o aproximare mai grosolană, cu doar 100 de triunghiuri, folosită atunci când jucătorul este departe de obiect, și oricum nu poate vedea toate detaliile. Același procedeu se folosește și pentru imagini⁶³, pentru a reduce numărul de calcule necesare, și pentru a crește numărul de cadre afișate pe secundă. Apoi programul calculează proiecțiile acelor triunghiuri pe o suprafață plană, care reprezintă ecranul monitorului; dar nu este nevoie să fie proiectate toate, ci doar cele din fața jucătorului, adică doar cele vizibile. Asta îmi amintește, iarăși, de cuvintele profesorului Truscott citat de tine: „La nivel cuantic, realitatea nu există dacă nu te uiți la ea.” Ce vei spune dacă, vreodată, știința va găsi dovezi clare că legile cuantice ale lumii materiale sunt similare acestor tehnici folosite de programatorii de calculatoare?

– Acele tehnici de programare de care vorbești tu nu au apărut din senin; au fost puse la punct de ființe inteligente, de oameni foarte pricepuți la geometria tridimensională; deci, în primul rând, o asemenea descoperire ar fi un argument clar că universul și ființele vii au fost create, că nu sunt rezultatul unei explozii și a unei evoluții întâmplătoare. În al doilea rând, nu ar trebui să te tulburi dacă o asemenea descoperire va fi făcută vreodată; noi suntem cei care-L copiem pe Creator, și nu invers; în același fel, și constructorii de avioane sunt cei ce încearcă să copie păsările, creația lui Dumnezeu, și nu invers. Și în al treilea rând, o asemenea descoperire nu ar spune absolut nimic despre identitatea Creatorului, doar despre existența Sa; ceva din interiorul tău va trebui să aleagă între Dumnezeul bun, iubitor, etern și atotputernic, Care ne-a oferit revelația Sa, și super-extraterestrul ipotetic, care poate fi găsit în revelația demonică pe care diavolul o oferă celor apostați.

– Ai dreptate, abordarea științifică ți-ar putea spune, teoretic, doar că lumea a fost creată, nu și Cine anume este Creatorul…

– Hai să încercăm o analogie, zise Mihai. Ai în telefon o fotografie cu mama ta?

– Sigur că am, așteaptă câteva secunde te rog.

Daniel scoase telefonul din buzunar, și după câteva secunde îi arătă lui Mihai o fotografie cu mama sa.

– Cine este în această fotografie? întrebă Mihai. Cum o descrii?

– Ea este mama mea, care m-a purtat în burtă nouă luni și m-a născut. M-a iubit foarte mult, și chiar după ce am crescut mare m-a ajutat cu bani de multe ori. Și eu o iubesc foarte mult și mă bucur de fiecare dată când am ocazia să o văd.

– Ei bine, cum ar fi să o descriem pe mama ta așa:

Aceasta este o femelă din specia Homo Sapiens. O celulă din corpul ei s-a unit cu o celulă a unui mascul de aceeași specie, și apoi s-a dezvoltat, în corpul ei, într-un nou specimen. După nouă luni acest nou specimen a fost expulzat, iar prezența lui a provocat în continuu apariția unor curenți electrici și secreția anumitor substanțe chimice în creierul acestei femele.⁶⁴ Când specimenul a ajuns la maturitate, femela a efectuat câteva tranzacții financiare pentru el. De fiecare dată când ajunge în proximitatea acestei femele, în creierul specimenului apar niște curenți electrici și se secretă anumite substanțe chimice.

– Cum sună? concluzionă Mihai.

– Este înfiorător, n-am auzit în viața mea ceva mai urât… Imaginea frumoasă despre mama mea pe care o păstrez în inima mea pare să se deterioreze serios doar când aud asemenea cuvinte.

– Vezi? Acest principiu se aplică și în relația noastră cu Dumnezeu, cu Dumnezeul atotputernic, bun și iubitor, Care ne-a creat din nimic și Care a fost răstignit pe cruce pentru noi, și Care vrea ca toți să fim fericiți în rai pentru eternitate. Cum am putea să ne imaginăm că Dumnezeu este un super-extraterestru cvadridimensional, care trăiește într-un super-continuum spațiu-timp cvintidimensional, și care stă în fața unui super-calculator? Chiar dacă, presupunând prin absurd, acest lucru ar fi adevărat, imaginea lui Dumnezeu din sufletele noastre ar fi serios afectată, ceea ce ar avea un efect negativ asupra noastră, asupra sufletelor noastre în eternitate. Deci gândește-te cât de mult vor fi afectate negativ sufletele noastre dacă ne imaginăm și acceptăm asemenea descrieri și ele sunt false.

– Într-adevăr, recunoscu Daniel, nu sună prea bine. O ultimă întrebare: Crezi că realitatea lui Dumnezeu este realitatea finală? Adică nu este posibil ca și El să fi fost creat de către un super-dumnezeu?

– Iartă-mă, dar este o întrebare absurdă. Dumnezeu ne-a asigurat în Sfânta Scriptură că El este singurul Dumnezeu:

«Voi sunteți martorii Mei, zice Domnul, și Sluga pe care am ales-o, ca să știți, să credeți și să pricepeți că Eu sunt⁶⁵: înainte de Mine n-a fost Dumnezeu și nici după Mine nu va mai fi! Eu, Eu sunt Domnul și nu este izbăvitor afară de Mine! Eu sunt Cel ce am vestit, Cel ce am izbăvit și Cel ce am prezis și nu sunt străin la voi. Voi sunteți martorii Mei, zice Domnul. Eu sunt Dumnezeu din veșnicie și de aici încolo Eu sunt! Nimeni nu poate să iasă de sub puterea Mea și ceea ce fac Eu, cine poate strica?» [Isaia 43:10-13.]

Mihai continuă:

– Noi creștinii nu avem cum să știm așa ceva prin mijloace științifice și raționale, exact în același fel în care nu avem cum să știm nimic cu certitudine prin mijloace științifice și raționale. Dar ceva din interiorul nostru acceptă prin credință cuvintele lui Dumnezeu, și Duhul Sfânt confirmă această credință în sufletele noastre, adică ne oferă certitudinea că acesta este adevărul. Și, după părerea mea, este o nebunie curată ca cineva să susțină vreodată contrariul, bazându-se pe „argumente” raționale și științifice. Nimeni, absolut nimeni, nu poate argumenta științific pentru sau împotriva unei asemenea idei. Deci de unde să știe cineva așa ceva, anume că Dumnezeul nostru a fost creat de către un super-dumnezeu? Este evident că nu are de unde ști, dar când cineva respinge revelația divină, inevitabil el acceptă, aparent involuntar, „revelațiile” demonice. Astfel au apărut toate aceste noi teorii aberante, care nu pot fi dovedite în absolut niciun fel științific, ci sunt doar crezute pe baza unei credințe oarbe, rezultate din respingerea Dumnezeului adevărat și acceptarea minciunii diavolului.

– Unii oameni ar spune că poate Dumnezeu nu știe că a fost creat, așa cum nici noi nu știm, prin mijloace raționale și științifice, că am fost creați.

– Ascultă cu atenție ceea ce tocmai ai spus. Hai să presupunem, prin absurdul absurdului, că ar fi așa. Dacă El, Dumnezeu, nu știe, atunci cum am putea noi să știm? Nu este clar că asta este o idea de la diavol? Nu este acesta un exemplu clar de nebunie umană? De unde știu cei care sugerează asemenea blasfemii că este așa?

– Evident, nu au de unde ști, recunoscu Daniel.

– Și încă ceva. Chiar dacă, presupunând iarăși prin absurdul absurdului, Dumnezeul nostru, Dumnezeul creștin, a fost creat la rândul Lui de un super-dumnezeu, care a fost și el creat la rândul lui de un alt super-super-dumnezeu, și așa mai departe, nu este evident că la capătul acestui lanț de creații imaginare trebuie obligatoriu să se afle un dumnezeu care nu a fost creat de nimeni, care a existat dintotdeauna? Un dumnezeu pentru care însăși întrebarea „cine l-a creat” nu are niciun sens? Iată o analogie de aici de pe pământ: Totul stă pe ceva; șoferul stă pe scaunul din mașină; scaunul stă pe podeaua mașinii; mașina stă pe asfalt; asfaltul stă pe sol; dar pe ce stă solul? Solul, pământul, nu stă pe nimic; pământul nu are nevoie să stea pe ceva; întrebarea „pe ce stă pământul” nu are niciun sens; ba mai mult, pământul, planeta noastră, este cauza care face ca totul să aibă nevoie să stea pe ceva, dar ea însăși nu are nevoie să stea pe nimic. Înțelegi analogia? Dumnezeul nostru creștin nu a fost creat de nimeni; El a existat dintotdeauna, El este singurul Care Își are existența în El Însuși. Ba mai mult, deși mințile noastre limitate nu reușesc să înțeleagă asta, poate că întrebarea „cine L-a creat pe Dumnezeu” nici nu are sens; poate, zic poate, că El este chiar cauza Care face ca totul și noi toți să avem nevoie să fi fost creați de cineva, așa cum și planeta noastră face ca totul să aibă nevoie să stea pe ceva, deși ea însăși nu are nevoie să stea pe nimic.

– Mi-e greu să-mi imaginez asta… Cum este posibil ca Dumnezeu să știe că El nu a fost creat de către nimeni altcineva?

– Nu pot să-ți răspund la această întrebare, dar îți propun o analogie: Cum este posibil ca tu să știi că pământul nu stă pe nimic? Totul are nevoie să stea pe ceva, dar pământul nu. Tu cum de știi asta? Ți se pare un lucru dificil de știut? Ai vreodată dubii despre asta? Te gândești vreodată că poate pământul stă pe spatele unei țestoase gigantice? Poate că într-un mod similar Dumnezeu știe și El că nu a fost creat de nimeni altcineva.

– Încă ceva, zise Daniel, spui că ipoteza simulării este o idee diabolică. Dar este totuși o ipoteză care sugerează nevoia unui creator al Universului. De ce ar susține diavolul așa ceva?

– Ateismul a fost și probabil va rămâne întotdeauna o religie minoritară, cu foarte puțini „credincioși” adevărați. Existența unui Creator este mult prea evidentă, pentru marea majoritate a oamenilor. În plus, sufletul omului are nevoie să creadă în ceva. Prin urmare, diavolul știe că nu va reuși să-L elimine pe Dumnezeu complet din sufletele noastre, așa că încearcă să-L înlocuiască cu un dumnezeu fals, cu o religie falsă, și cu un scop al vieții fals. Nu aș fi surprins dacă Antihristul⁶⁶, când va veni, va spune că este reprezentantul unui super-extraterestru care ne-a „creat” pe noi, sau care simulează Universul nostru într-un super-calculator.

– Nu crezi că de fapt e și o problemă de terminologie aici? Noi Îl numim Dumnezeu, dar arabii Îi spun Allah, iar masonii Îi spun Marele Arhitect.

– Nu este vorba doar de nume, pentru că fiecare limbă folosește un cuvânt diferit pentru Dumnezeu: Dumnezeu, God, Gott, Theós (Θεός), Bog (Бог), Dio, Dios, Deus, Dieu, Iehova, Allah, și așa mai departe. Asta nu are absolut nicio importanță. Important este ceea ce înțelegem noi prin acel cuvânt. Înțelegem un super-extraterestru, rece și indiferent, stând în fața unui super-calculator și făcând experimente cu viețile și societatea noastră? Sau înțelegem un Dumnezeu bun, etern și nemuritor, Care ne-a creat și pe noi pentru eternitate, Care ne iubește atât de mult, Care S-a răstignit și a înviat pentru noi, și Care vrea atât de mult să ne mântuiască și să ne vadă și pe noi în raiul cel veșnic?

4. Concluzie

Daniel așteptă câteva secunde, apoi spuse:

– Societatea noastră modernă ne învață că știința trebuie să fie separată de filosofie și de religie. Din această cauză, eu am o problemă cu toate explicațiile care implică ceva supranatural.

– Această separare este o abordare cu totul greșită. De ce să fie separate? Sfinții Părinți nu considerau că filosofia trebuie separată de religie. Filosofia înseamnă, literal, „dragoste de înțelepciune”, din grecescul philosophia (φιλοσοφία). Și nu există înțelepciune mai mare decât cunoașterea lui Dumnezeu și preocuparea pentru mântuirea sufletului. Prin urmare, religia este cea mai înaltă filosofie.

– Și știința?

– De ce ar trebui să fie știința separată de filosofie și de religie?

– Știința nu se ocupă cu probleme filosofice și religioase, zise Daniel.

– Această afirmație are mare nevoie de o clarificare. Este oarecum adevărată, dar ateii afirmă aceasta ca și cum știința ar fi cumva superioară religiei, iar asta nu este adevărat. Știința nu se ocupă cu afirmațiile religioase din cauză că nu este în stare, nu din cauză că acele afirmații ar fi greșite sau inferioare teoriilor științifice. Știința nu poate argumenta în niciun fel pro sau contra afirmațiilor religioase, și nici măcar nu poate calcula științific probabilitatea ca acele afirmații să fie adevărate sau false. Știința nu poate nici măcar calcula cât de probabilă, sau improbabilă, este ipoteza propusă ironic de către ateul Bertrand Russell, care a spus în glumă că poate lumea a fost creată joia trecută, incluzând amintirile noastre de o viață.⁶⁷

– Da, îmi amintesc.

– La baza creștinismului sunt evenimente de acum două mii de ani. Amintește-ți ce am discutat data trecută despre investigarea trecutului. Afirmațiile despre viitor pot fi dovedite a fi corecte sau greșite, trebuie doar să așteptăm numărul de ani prezis pentru a vedea dacă au loc și evenimentele prezise. Dar afirmațiile despre trecut nu pot fi niciodată dovedite corecte sau greșite prin metode științifice; tot ce putem noi face este să credem că acele afirmații sunt fie adevărate, fie false.

– Deci tu spui că știința ar trebui să fie legată de religie?

– Știința înseamnă cunoașterea lumii materiale creată de Dumnezeu, iar amestecarea acesteia cu religia este inevitabilă. Știința modernă este cea care atacat religia și a încercat să îi ia locul. Știința modernă este cea care încercat să înlocuiască religia cu absurdele teorii ale Big Bang-ului și evoluției. Știința modernă a fost cea care a susținut, fără nicio dovadă, evident, că supranaturalul nu există. Știința modernă este cea care a susținut, fără nicio dovadă, evident, că există explicații non-supranaturale pentru orice. Știința modernă este cea care s-a angajat să găsească aceste explicații non-supranaturale pentru toate fenomenele și evenimentele din lumea noastră materială, atât din trecut cât și din prezent.

– Și nu a reușit?

– Despre originea lumii și a vieții, a reușit să ofere doar explicații false. Amintește-ți ce am discutat ultima dată, chiar dacă o explicație pare realistă, asta nu înseamnă că e și adevărată.⁶⁸ Dar explicațiile științei despre originea Universului și a vieții nu sunt nici măcar realiste. Ce înseamnă de fapt cuvântul „supranatural”? De ce spunem că îngerii, de exemplu, sunt ființe supranaturale? Din cauză că nu îi putem studia așa cum studiem materia. Dar ei doar ni se par a fi supranaturali, așa cum și o armă de foc li s-a părut amerindienilor a fi supranaturală, la prima vedere. În viața de dincolo însă, îngerii ni se vor părea la fel de naturali cum ni se par acum ceilalți oameni. Doar esența lui Dumnezeu va rămâne pentru totdeauna supranaturală, inaccesibilă oricărui înger și oricărui om.

– Bine, zise Daniel, în domeniul mecanicii cuantice, chiar și explicațiile științifice mi se par puțin supranaturale.

– Așa este. Știința a ajuns în această situație din cauză că a vrut să explice totul fără Dumnezeu. Și acesta nu este singurul exemplu. Iată, mecanica cuantică și teoria relativității nu se împacă deloc cu privire la prima perioadă de timp de după presupusul Big Bang. Caută pe Internet „conflicts between quantum mechanics and general relativity” și vei găsi multe articole științifice care îți explică de ce cele două teorii se bat cap în cap în anumite privințe. Și asta doar din cauză că știința încearcă să explice existența Universului fără un Creator.

– Da, îmi amintesc că mi-ai mai spus de asta.

– Alt exemplu: Una dintre cele mai mari „probleme” ale fizicii moderne este aceasta: De ce în Universul observabil există mult mai multă materie decât antimaterie?⁶⁹ Dar aceasta este o problemă falsă. Știința presupune, greșit, că materia s-a format în urma Big Bang-ului, prin procese cuantice, în care pentru fiecare particulă elementară formată (proton, electron) s-a format și câte o antiparticulă (antiproton, pozitron). Pentru un creaționist, aceasta nu este deloc o problemă. Dumnezeu putea crea oricâtă materie și oricâtă antimaterie vroia El, nu neapărat în cantități egale. Dacă o ființă rațională, conștientă scrie numărul 12 pe o foaie de hârtie, există vreo lege, civilă sau spirituală, care să-l forțeze să scrie și numărul -12 pe cealaltă parte a foii? Evident că nu.

– Într-adevăr, aceasta este o problemă doar dacă încerci să explici existența Universului fără un Creator…

– Mai departe, o mare enigmă pentru cercetătorii mecanicii cuantice este aceasta: cum de lumea macroscopică pare reală, coerentă, dacă are la bază o lume cuantică ce pare ireală? Dar poate că lumea cuantică doar ni se pare nouă că este ireală, din cauza limitărilor impuse de Creator. Eu sunt sigur că pentru Dumnezeu lumea cuantică pare foarte reală și coerentă.

Daniel se gândi câteva secunde, apoi spuse:

– În concluzie, văd că nici aici nu există absolut nicio metodă științifică prin care aceste probleme să fie elucidate, clar și definitiv.

– Exact, după cum ți-am mai spus de atâtea ori, și după cum vezi și tu singur, știința este extrem de limitată, și totul, sau aproape totul este subiectiv într-o măsură mai mică sau mai mare. Obiectivitatea absolută este imposibilă. După cum probabil îți amintești, noi nu putem ști cu siguranță nici măcar dacă ziua de ieri a existat, noi putem doar să credem, atât…⁷⁰ Se spune că Albert Einstein l-a întrebat o dată pe colegul și prietenul său Niels Bohr, unul dintre părinții fondatori ai mecanicii cuantice, dacă el chiar crede că „luna nu există dacă nu se uită nimeni la ea”. La această întrebare Bohr a răspuns că oricât de mult ar încerca el, Einstein, tot nu ar reuși să dovedească că luna există chiar și atunci când nu se uită nimeni la ea.

V-a fost de folos acest extras? Dacă da, atunci vă rugăm să vă gândiți și la aceste lucruri:

Să îl recomandați sau să îl împrumutați și unui prieten căruia s-ar putea să-i fie de folos.

Să scrieți o scurtă recomandare sau comentariu pe site-ul unde l-ați găsit.

Să citiți și prima parte a dialogului dintre Mihai și Daniel, disponibilă momentan doar în format tipărit, la editura Agaton:

https://www.agaton.ro/produs/3453/dialog-cu-un-necredincios

Sau să citiți un extras gratuit din prima parte a dialogului, disponibil cu acordul editurii Agaton în mai multe formate și locații pe Internet:

https://www.scribd.com/document/338108574/
sau
https://www.scribd.com/user/346261752/Bogdan-John-Vasiliu
sau
https://www.smashwords.com/books/view/700760

Să urmăriți pagina de Facebook a autorului, unde puteți afla despre update-uri, ediții noi, cărți noi, sau alte informații legate de subiectele abordate în această carte:

https://www.facebook.com/Bogdan.Ioan.Vasiliu

Să trimiteți comentarii constructive direct autorului.

Vă mulțumim și Doamne ajută!

Note

[1] Detalii despre cele două personaje se găsesc în prima parte a conversației lor: Bogdan-Ioan Vasiliu, Dialog cu un necredincios, Editura Agaton, Făgăraș, 2016. Pe scurt, Mihai este un simplu credincios, iar Daniel este un ateu care începe să-și pună întrebări despre existența lui Dumnezeu. ⇧

[2] Ibidem, capitolul 5.1 (Complexitatea vieții). ⇧

[3] https://ro.wikipedia.org/wiki/Experimentul_Stern-Gerlach

https://en.wikipedia.org/wiki/Stern–Gerlach_experiment ⇧

[4] https://ro.wikipedia.org/wiki/Moment_cinetic

https://en.wikipedia.org/wiki/Angular_momentum ⇧

[5] https://ro.wikipedia.org/wiki/Efectul_tunel https://en.wikipedia.org/wiki/Quantum_tunnelling ⇧

[6] Formula chimică a substanței este BaB₂O₄ sau Ba(BO₂)₂. În literatura de specialitate mai este prescurtat și BBO. ⇧

[7] Spukhafte Fernwirkung (spooky action at a distance) este expresia folosită de Albert Einstein în anul 1947. ⇧

[8] https://en.wikipedia.org/wiki/John_Stewart_Bell ⇧

[9] https://en.wikipedia.org/wiki/Bell%27s_theorem ⇧

[10] https://en.wikipedia.org/wiki/John_Clauser ⇧

[11] Nano: prefix care desemnează o miime de milionime (a miliarda parte din ceva).

https://en.wikipedia.org/wiki/Nano-

Pico: prefix care desemnează o milionime de milionime (o miime din a miliarda parte din ceva).

https://en.wikipedia.org/wiki/Pico- ⇧

[12] Denumirea consacrată este „wave function collapse”. ⇧

[13] https://ro.wikipedia.org/wiki/Pisica_lui_Schrödinger ⇧

[14] J. C. Polkinghorne, The Quantum World, Princeton University Press, 1985, p. 67.

Philip Tetlow, Understanding Information and Computation: From Einstein to Web Science, Gower Publishing, Ltd., 2012, p. 321. ⇧

[15] https://newatlas.com/quantum-entanglement-speed-10000-faster-light/26587/ ⇧

[16] https://www.sciencenews.org/article/quantum-satellite-shatters-entanglement-record

https://www.sciencenews.org/article/global-quantum-communication-top-science-stories-2017-yir ⇧

[17] De exemplu, aceasta:

https://en.wikipedia.org/wiki/Buckminsterfullerene ⇧

[18] https://en.wikipedia.org/wiki/Probability_amplitude

Max Born a primit premiul Nobel în 1954 pentru această teorie. ⇧

[19] https://en.m.wikipedia.org/wiki/Quantum_eraser_experiment

https://en.m.wikipedia.org/wiki/Delayed_choice_quantum_eraser

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ștergerea_întârziată_a_alegerii_cuantice ⇧

[20] David J. Griffiths, Introduction to Quantum Mechanics, second edition, Pearson Education Limited, 2014. ⇧

[21] Ibidem. ⇧

[22] S. P. Walborn et al., Double-Slit Quantum Eraser, Physical Review A, 65, 2002. ⇧

[23] Englert, Berthold-Georg, Remarks on Some Basic Issues in Quantum Mechanics, 1999. ⇧

[24] https://en.wikipedia.org/wiki/Quantum_eraser_experiment ⇧

[25] Xiao-song Ma, Johannes Kofler, Anton Zeilinger, Delayed-choice gedanken experiments and their realizations, Reviews of Modern Physics, 88, 2016. ⇧

[26] https://en.wikipedia.org/wiki/Quantum_eraser_experiment ⇧

[27] https://en.wikipedia.org/wiki/Delayed_choice_quantum_eraser ⇧

[28] Physicists provide support for retrocausal quantum theory, in which the future influences the past

https://phys.org/news/2017-07-physicists-retrocausal-quantum-theory-future.html ⇧

[29] Wheeler’s delayed-choice gedanken experiment with a single atom

http://www.nature.com/nphys/journal/vaop/ncurrent/full/nphys3343.html ⇧

[30] In the quantum world, the future affects the past ⇧

[31] https://www.sciencedaily.com/releases/2015/02/150209083011.htm ⇧

[32] Asher Peres, Delayed choice for entanglement swapping

http://arxiv.org/pdf/quant-ph/9904042.pdf ⇧

[33] Experiment confirms quantum theory weirdness

http://www.anu.edu.au/news/all-news/experiment-confirms-quantum-theory-weirdness ⇧

[34] Aluzie ironică la Stephen Hawking, binecunoscut fizician britanic, autorul cărții A Brief History of Time (O scurtă istorie a timpului) în care susține ideea de „timp imaginar”, care ar elimina necesitatea unei cauze pentru Big Bang. Ideea sa este absurdă, evident, nu există absolut nicio dovadă că timpul ar avea două dimensiuni. Prin urmare, chiar dacă Big Bang-ul ar fi real, tot ar avea nevoie de o cauză din afara spațiului și a timpului care să-l preceadă și să-l cauzeze (nu există efect fără cauză). ⇧

[35] https://en.wikipedia.org/wiki/John_von_Neumann ⇧

[36] https://en.m.wikipedia.org/wiki/Von_Neumann–Wigner_interpretation ⇧

[37] Cunoscut sub numele de „sondajul Max Tegmark”.

https://en.wikipedia.org/wiki/Interpretations_of_quantum_mechanics#History_of_interpretations ⇧

[38] https://www.encyclopedia.com/science/science-magazines/many-worlds-interpretation-quantum-mechanics-viable (David Tulloch) ⇧

[39] https://www.encyclopedia.com/science/science-magazines/many-worlds-interpretation-quantum-mechanics-viable (David Petechuk) ⇧

[40] https://ro.wikipedia.org/wiki/Ship_in_a_Bottle_(Star_Trek:_Generația_următoare)

https://en.wikipedia.org/wiki/Ship_in_a_Bottle_(Star_Trek:_The_Next_Generation) ⇧

[41] Bogdan-Ioan Vasiliu, Dialog cu un necredincios, capitolul 3 (Știința și limitele cunoașterii, disponibil și gratuit în mai multe formate electronice pe Internet – detalii și link-uri la sfârșit). De asemenea, și capitolul 8.1.1 (Creația) din aceeași carte, disponibil doar în cartea propriu-zisă. ⇧

[42] Capacitatea reală a memoriei ar fi 16 x 1024 x 1024 x 1024, deoarece în lumea calculatoarelor, un kilo- are 1024 de elemente, adică 2¹⁰, nu 1000. Un mega- are 1024 x 1024 de elemente, și așa mai departe. ⇧

[43] Registru: locație de memorie din interiorul unui microprocesor, diferită de memoria principală.

https://en.wikipedia.org/wiki/Processor_register ⇧

[44] https://en.wikipedia.org/wiki/Software_bug ⇧

[45] Pentru o descriere a viziunii creștin-ortodoxe a iadului, vezi capitolul 8.3 (Iadul în viziunea Bisericii Ortodoxe) din cartea Dialog cu un necredincios, de același autor. Pe scurt, iadul este în primul rând o stare a sufletului, și abia în al doilea rând un loc fizic. Cei din iad suferă etern din cauza bolilor lor sufletești, care nu mai pot fi vindecate vreodată, și din cauza dorințelor pătimașe care nu mai pot fi satisfăcute vreodată, și nu din cauză că i-ar tortura Dumnezeu din răzbunare. ⇧

[46] Silas Beane, Zohreh Davoudi, Martin J. Savage, Constraints on the Universe as a Numerical Simulation, (9 Noiembrie 2012)

https://arxiv.org/abs/1210.1847

https://en.wikipedia.org/wiki/Simulation_hypothesis#Testing_the_hypothesis_physically ⇧

[47] Tom Campbell, Houman Owhadi, Joe Sauvageau, David Watkinson, On testing the simulation theory.

https://arxiv.org/abs/1703.00058 ⇧

[48] https://www.scientificamerican.com/article/are-we-living-in-a-computer-simulation/ ⇧

[49] Dialog cu un necredincios, capitolul 5.1.1 (Complexitatea mecanismelor celulare). ⇧

[50] Sf. Grigorie al Nissei, Viața lui Moise. ⇧

[51] Adaptare după Sf. Ioan Damaschin, Despre credința ortodoxă. ⇧

[52] St. Peter Chrysologus (Sf. Petru Hrisologul), Selected Sermons, The Catholic University of America Press, Washington D.C., 1953, p. 112 (Sermon 61: On the Apostles’ Creed: To the Catechumens). ⇧

[53] Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice. ⇧

[54] Clark Carlton, The Life: The Orthodox Doctrine of Salvation, Regina Orthodox Press, Salisbury, Massachusetts, 2000, p. 75-76 (the footnote). Titlul cărții s-ar traduce Viața: Doctrina ortodoxă despre mântuire, dar momentan se pare că nu este disponibilă nicio ediție în limba română. ⇧

[55] Al șaptelea Sinod Ecumenic a început în anul 726. ⇧

[56] Pr. Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric. Citat în Revista Atitudini, nr. 38/2015, p. 8. ⇧

[57] Din Lucrările Sinodului VII Ecumenic. ⇧

[58] „Gândesc deci exist”, în limba latină. Cugetarea aparține lui René Descartes. ⇧

[59] Spiritual Homilies of St. Macarius the Great (300 – 390), Homily XII. Citat în Saints Barsanuphius and John, Guidance Toward Spiritual Life, revised second edition, St. Herman of Alaska Brotherhood, Platina, California, 2002, p. 157-158. Adaptare după Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovnicești, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992, p. 146. ⇧

[60] Fr. Seraphim Rose, The Soul After Death, 4th edition, St. Herman of Alaska Brotherhood, Platina, California, 2004, p. 117.

În limba română se poate consulta Ieromonah Serafim Rose, Sufletul după moarte, Editura Sophia, București, 2015. ⇧

[61] Dionysios Farasiotis, Marii inițiați ai Indiei și Părintele Paisie, Editura Cartea Ortodoxă și Editura Egumenița, Alexandria / Galați, 2000, pp. 340 – 341. ⇧

[62] Curbură intrinsecă: O curbură care nu necesită o dimensiune în plus. De exemplu, o pânză pătrată poate fi întinsă ca un trapez, dar rămâne un obiect bidimensional.

Curbură extrinsecă: O curbură care necesită adăugarea unei dimensiuni suplimentare. De exemplu, o pânză pătrată poate fi întinsă pe o sferă, devenind astfel un obiect tridimensional. ⇧

[63] Tehnica se numește MIP mapping.

https://en.wikipedia.org/wiki/Mipmap ⇧

[64] Din punctul de vedere a oamenilor de știință atei, omul nu are suflet, ci doar trup alcătuit din atomi, iar sentimentele și emoțiile umane sunt doar niște reacții chimice și semnale electrice trimise între neuronii din creier. ⇧

[65] „Eu sunt Cel ce este” este numele cu care Dumnezeu S-a revelat lui Moise:

«Zis-a iarăși Moise către Dumnezeu: „Iată, eu mă voi duce la fiii lui Israel și le voi zice: Dumnezeul părinților voștri m-a trimis la voi… Dar de-mi vor zice: Cum Îl cheamă, ce să le spun?”

Atunci Dumnezeu a răspuns lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt”. Apoi i-a zis: „Așa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi!”» [Ieșirea 3:13-14.]

Alfabetul ebraic antic nu includea vocale, iar numele lui Dumnezeu „Eu sunt Cel ce este” era scris cu doar patru litere (יהוה‬ – YHWH), la care ulterior au fost adăugate punctele pentru vocale (יְהֹוָה‬ – latinizat „Iehova” sau „Iahve”). ⇧

[66] Antihrist: cel ce este împotriva lui Hristos, care va veni înainte de sfârșitul veacurilor și va încerca să înșele întreaga lume. ⇧

[67] Dialog cu un necredincios, capitolul 4.1.3 (O teorie extrem de absurdă, numerotat 3.3.5 în ediția a doua), disponibil și în extrasul gratuit Știința și limitele cunoașterii, în mai multe formate electronice pe Internet (detalii și link-uri la sfârșit). ⇧

[68] Dialog cu un necredincios, capitolul 5.1.5 (Explicația corectă). Pe scurt, mișcarea unei mașini poate fi explicată și fără a necesita un șofer, iar această explicație chiar este realistă, deoarece tehnologia pentru mașini fără șofer există de mai mulți ani. Totuși, în cazul respectiv, explicația, deși realistă, era falsă: mașina avea un șofer. ⇧

[69] https://en.wikipedia.org/wiki/Baryon_asymmetry ⇧

[70] Dialog cu un necredincios, capitolul O teorie extrem de absurdă. ⇧

6 gânduri despre „Dumnezeu și mecanica cuantică”

Bogdan V. (admin) spune:

martie 28, 2018 la 9:01 am

Pentru cei cărora le-a plăcut acest articol, ediția electronică în limba engleză a cărții „Dialog cu un necredincios” va fi gratuită timp de 48 de ore, începând din acest moment (compania Amazon permite doar un număr limitat de zile de gratuitate).

Tot ce vă rog este ca, dacă vă place și cartea, să scrieți un foarte scurt review în engleză (20-30 de cuvinte sunt suficiente) pe site-ul Amazon:

Vă mulțumesc și Doamne ajută.

ApreciazăApreciat de 1 persoană

Răspunde
Cristina Sb spune:

martie 28, 2018 la 10:13 am

Foarte complet articolul. Mulțumesc
De aluete ați auzit? ? Cartea nu e recunoscuta de biserica ortodoxă dar e un punct de vedere destul de interesant care ar putea fi luat în discuție. George VasiI – universul spiritual negativ.

ApreciazăApreciază

Răspunde
1. Bogdan V. (admin) spune:
  
  martie 28, 2018 la 10:42 am
  
  Aveți un link la o descriere a acelei cărți? În ce sens nu este recunoscută, nu este acceptată ca reprezentând viziunea oficială a Bisericii Ortodoxe, sau este respinsă ca fiind de-a dreptul eretică?
  
  ApreciazăApreciază
  
  Răspunde
  1. Cristina Sb spune:
    
    martie 29, 2018 la 10:14 am
    
    Cartea am primit-o în format scris și acuma am daruit-o unei alte persoane sa o citească. Ea face parte dintr-o serie de msi multe cărți printre care și Ligurda parcă scrisa de părinte Gerge Vasîi și maicuta Veronica. Inițial am fost sceptica și vreo câțiva ani nu am deschis-o din cauza preconcepție pe care o aveam vizavi de autori. Am rămas plăcut impresionată, motiv pt care am daruit-o și altor persoane. Voi încerca să caut o descriere sau sa încerc sa o trimit către dumneavoastră. Vine foarte bine la articolul de mai sus. O zi minunata
    
    ApreciazăApreciază
    
    Răspunde
    1. Bogdan V. (admin) spune:
      
      martie 30, 2018 la 6:57 am
      
      Biserica Ortodoxă este singura propovăduitoare a unei învățături 100% corecte și adevărate. Aceasta nu înseamnă că Biserica Ortodoxă deține TOT adevărul, pentru că doar Dumnezeu știe totul; asta înseamnă doar că TOT ce propovăduiește Biserica este adevărat și nepătat cu nicio minciună și nicio înșelare. Și asta din cauză că Biserica nu propovăduiește o învățătură omenească și nici părerile unor oameni, ci o învățătură revelată de Dumnezeu Însuși. Din acest motiv, dogmele Bisericii nu sunt negociabile absolut deloc.
      
      În cazul celor căzuți în erezie și al ortodocșilor înșelați de diavol, lucrurile se schimbă. Se poate ca 90%, sau poate chiar 99% din ce spun aceștia să fie adevărat, pentru a ne câștiga încrederea, iar restul de 10% sau 1% să fie o otravă care ne poate ucide sufletul.
      
      Sfinții Părinți ne-au recomandat în cel mai serios mod posibil să nu credem în vise și nici în vedenii, din cauză că nu avem capacitatea necesară pentru a le deosebi pe cele adevărate și foarte rare (de la Dumnezeu) de cele false și dese (de la diavol).
      
      Vă recomand să citiți și:
      
      https://www.sfaturiortodoxe.ro/pcleopa/14vise.htm
      
      https://doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/sa-nu-credeti-vise-sa-nu-credeti-vedenii
      
      https://doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/despre-vise-vedenii-false
      
      http://www.cuvantul-ortodox.ro/vise-vedenii-inchipuiri/
      
      https://www.librariasophia.ro/carti-Despre-inselare-Ignatie-Briancianinov-sf-so-314.html
      
      Doamne ajută.
      
      ApreciazăApreciază
      
      Răspunde
Bogdan V. (admin) spune:

aprilie 19, 2018 la 1:43 pm

Hristos a înviat!

Acest articol este acum disponibil în mai multe formate:

epub:
https://www.scribd.com/document/376342959/Dumnezeu-și-mecanica-cuantică-EPUB

docx:
https://www.scribd.com/document/376343008/Dumnezeu-și-mecanica-cuantică-DOCX

pdf:
https://www.scribd.com/document/376343036/Dumnezeu-și-mecanica-cuantică-PDF

mobi/epub/pdf:
https://www.smashwords.com/books/view/815606

O mențiune: fișierul .mobi de pe site-ul smashwords nu este formatat 100% corect, din cauză că acel site nu permite upload-ul de fișiere .mobi, ci le generează automat din fișierele .doc (și nu ies foarte bine). Prin urmare, dacă cineva dorește articolul în format .mobi formatat corect, poate să mă contacteze personal.

În curând articolul va fi disponibil și în limba engleză.

Doamne ajută.

ApreciazăApreciază

Răspunde

Dumnezeu și mecanica cuantică

Este lumea materială cu adevărat reală?
Este întregul Univers doar o „simulare” într-un super-calculator?

Cuprins

Dumnezeu și mecanica cuantică

Pe scurt

1. Generalități

2. Lumea cuantică

2.1. Introducere

2.2. Primele surprize

2.3. „Legătura” cuantică

2.4. Experimentul celor două fante

2.5. Ce este o „observație”?

2.6. Interpretări ale mecanicii cuantice

3. Ipoteza simulării

3.1. Real și ireal

3.2. Cine este Creatorul?

4. Concluzie

Note

Publicat de Bogdan V.

6 gânduri despre „Dumnezeu și mecanica cuantică”

Lasă un comentariu Anulează răspunsul

Este lumea materială cu adevărat reală?Este întregul Univers doar o „simulare” într-un super-calculator?

Cuprins

Dumnezeu și mecanica cuantică

Pe scurt

1. Generalități

2. Lumea cuantică

2.1. Introducere

2.2. Primele surprize

2.3. „Legătura” cuantică

2.4. Experimentul celor două fante

2.5. Ce este o „observație”?

2.6. Interpretări ale mecanicii cuantice

3. Ipoteza simulării

3.1. Real și ireal

3.2. Cine este Creatorul?

4. Concluzie

Note

Partajează asta:

Similare

Publicat de Bogdan V.

6 gânduri despre „Dumnezeu și mecanica cuantică”

Lasă un comentariu Anulează răspunsul

Este lumea materială cu adevărat reală?
Este întregul Univers doar o „simulare” într-un super-calculator?