Unii, în timpul războiului, aud clar o voce spunându-le să plece din locul în care au găsit adăpost și, la câteva momente după plecarea lor, o bombă distruge acel adăpost. O asemenea relatare auzim de la o persoană cunoscută pentru eforturile sale de a descoperi Arca lui Noe.

Alții ajung mai întâi să creadă că există diavol, și abia apoi înțeleg că trebuie să existe și Dumnezeu. Există cazuri de oameni care s-au implicat în paranormal, încercând să vorbească cu „morții” și cu alte spirite „binevoitoare”. Mai apoi, unii dintre ei și-au dat seama că de fapt vorbeau cu diavolul.

Alții spun că cea mai bună dovadă că există Dumnezeu este că El ne aude atunci când strigăm către El. Acest răspuns a fost dat de către un credincios creștin ortodox român unui conațional care întreba ce dovezi avem că există Dumnezeu.

Alții observă că de fiecare dată când spun sau fac ceva rău, ceva ce conștiința lor le spune că este rău, li se întâmplă și lor imediat ceva rău. După multe astfel de „coincidențe”, ajung să recunoască faptul că există „Cineva” acolo sus Care le urmărește fiecare pas pe care îl fac în viață.

Dar cea mai obișnuită și mai evidentă cale de a cunoaște că există Dumnezeu este să ne uităm în jurul nostru, la tot ce ne înconjoară, și să ne dăm seama că trebuie să existe un Creator care ne-a creat pe noi, animalele, plantele, planeta aceasta și întregul Univers.

Pentru a contracara acest raționament evident, știința modernă a venit cu teoria Big Bang-ului și cu teoria evoluției. Teoria Big Bang-ului¹ pretinde că Universul a început să existe acum aproximativ 14 miliarde de ani, în urma unei mari explozii care a dus la formarea stelelor și planetelor, totul fără nicio intervenție divină. Apoi, teoria evoluției pretinde că materia neînsuflețită, cumva, din nou fără nicio intervenție divină, s-a organizat formând primul organism viu. Acest organism, spun evoluționiștii, a început să se reproducă și să evolueze, și, de-a lungul a miliarde de ani, și de asemenea fără nicio intervenție divină, s-a transformat până la urmă în organismele vii pe care le vedem astăzi, oameni, animale și plante.

Citim în Biblie că Toma nu a crezut că Hristos a înviat până nu L-a văzut cu propriii săi ochi. Iar atunci Hristos i-a spus:

«Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!»².

Înțeleg că aceste cuvinte ar putea însemna și fericiți cei ce au crezut în Dumnezeu fără a vedea multe argumente, sau fericiți cei ce se supun tuturor regulilor Bisericii fără a încerca să le afle rostul, sau fericiți cei care au deplină încredere că Dumnezeu a avut motive foarte bune pentru toate regulile pe care ni le-a lăsat în Biserica Sa, deși noi nu cunoaștem acele motive.

Dragă cititorule, dacă vrei să fii unul dintre acei fericiți, atunci poți să pui această carte deoparte și să uiți că a fost scrisă vreodată. Eu nu am fost unul dintre acei fericiți, credința mea era slabă și avea nevoie de argumente, de răspunsuri. Iar Dumnezeu m-a ajutat să găsesc acele argumente și răspunsuri. Eu nu sunt nici teolog și nici preot, deci nu am nicio autoritate pentru a învăța pe alți oameni. Prin urmare, în această carte nu încerc să fiu învățător pentru nimeni, ci încerc doar să ofer și altora argumentele și răspunsurile pe care m-a ajutat Dumnezeu să le găsesc, cu speranța că vor fi folositoare și lor așa cum mi-au fost folositoare mie.

Această carte este rezultatul a mai bine de zece ani de cercetare a argumentelor pro și contra teoriilor Big Bang-ului și evoluției. Și deoarece această cercetare a necesitat nenumărate discuții în contradictoriu cu adepți ai evoluției, și această carte este alcătuită tot sub forma unui dialog. Personajele Daniel, Mihai și Ioan sunt fictive. Niciunul dintre ele nu se vrea a fi o copie fidelă a autorului sau a unuia dintre evoluționiștii menționați mai înainte. Majoritatea întâmplărilor povestite în carte sunt bazate pe evenimente reale, dar adevăratele identități ale celor implicați rămân ascunse.

Îmi cer iertare pentru faptul că multe referințe, cărți și articole, sunt în limba engleză. Majoritatea subiectelor tratate în această carte au fost studiate într-o perioadă în care locuiam în străinătate și aveam acces mai mult la literatură străină. Iar pentru unele dintre ele, așa cum este menționat în notele de subsol, se pare că momentan nici nu există traduceri în limba română. În cazul articolelor științifice din Wikipedia există de multe ori și o variantă în limba română, dar de obicei este incompletă, mult mai redusă decât varianta în limba engleză.

Cititorul este avertizat că unele dintre notele de subsol se referă la articole și cărți scrise de oameni de știință evoluționiști sau atei. Acele referințe sunt date doar pentru cei care doresc să cunoască detaliat versiunea științei despre originea vieții și a universului. Apoi, majoritatea notelor de subsol cu referințe creaționiste se referă la articole și cărți scrise de oameni de știință protestanți, iar unele dintre acele lucrări conțin, pe lângă argumentele științifice, și opinii teologice. Cititorul este avertizat că multe dintre acele opinii sunt considerate greșite, eretice, de către Biserica Ortodoxă de Răsărit. Prin urmare, acele lucrări pot fi utile doar pentru contribuția lor științifică la combaterea teoriilor evoluției și a Big Bang-ului, și în niciun caz pentru opiniile teologice care pot fi găsite în unele dintre ele.

Pentru această ediție electronică a cărții, a trebuit ca notele de subsol să fie transformate în note de final. Majoritatea lor nu sunt esențiale pentru o înțelegere corectă a textului, dar câteva sunt totuși importante și ar trebui citite atunci când sunt întâlnite. Pentru ca cititorul să le poată deosebi, legăturile la notele importante sunt afișate cu un font ceva mai mare și îngroșat (bold). De exemplu: Notă importantă¹²³; notă mai puțin importantă¹²³.

Autorul
18 februarie 2016

1. Nebunii și înțelepții

Duminică dimineața Daniel se trezi târziu, așa cum obișnuia în fiecare duminică. Se dădu jos din pat, se spălă, sări peste micul dejun și, puțin înainte de amiază, plecă de acasă pentru a se întâlni cu prietenul său Ioan.

Daniel și Ioan aveau amândoi aceeași vârstă, 27 de ani. Fuseseră colegi de facultate, absolviseră în același an și își găsiseră amândoi câte un serviciu bine plătit, dar la firme diferite. Niciunul dintre ei nu era căsătorit, dar Ioan plănuia să se însoare peste câteva luni. Daniel se despărțise de prietena lui de câteva săptămâni, așa că momentan căsătoria era pentru el un eveniment mult prea îndepărtat. Uneori se întâlneau duminica, pentru a lua prânzul împreună.

În drum spre restaurant, Daniel o luă pe o scurtătură, deoarece era puțin în întârziere. Trecu pe lângă o biserică și încetini pentru o secundă. Slujba tocmai se terminase și oamenii plecau acasă. Majoritatea păreau să aibă peste 50 de ani, dar printre ei Daniel văzu și puțini tineri, pe ici pe colo.

„Ce ratați”, își zise în sinea lui. „Nu pot să înțeleg de ce își irosesc timpul astfel… E duminică, poți dormi mai mult sau poți face multe alte lucruri utile. De ce ți-ai pierde vremea la biserică?”

Ioan ajunsese deja și îl aștepta lângă intrarea restaurantului. Se așezară la o masă și începură să răsfoiască meniul. Nu se mai văzuseră de săptămâna trecută, așa că nu aveau multe noutăți de discutat. După enumerarea ultimelor filme și melodii apărute recent, urmă o scurtă dezbatere despre cele mai noi tehnologii în domeniul calculatoarelor. Apoi se lăsă o tăcere scurtă, în timpul căreia ospătarul le aduse mâncarea.

După câteva secunde de gândire, Daniel aduse vorba de oamenii pe care îi văzuse la biserică:

– Venind încoace, am trecut pe lângă o biserică, și am văzut niște oameni care stătuseră acolo câteva ore. Când am trecut eu cred că tocmai se terminase slujba și plecau acasă.

– Așa, și?

– Și nu înțeleg de ce își pierd oamenii aceia vremea acolo… Unii dintre ei, foarte puțini, erau tineri, cam de vârsta noastră.

– Cred că înțeleg ce vrei să spui. Ți se pare o prostie să petreci două-trei ore la biserică duminică dimineața. Oamenii aceia ți se par niște idioți.

– Exact.

– Este evident, zise Ioan, că dacă într-adevăr Dumnezeu nu există, oamenii aceia sunt cei mai mari ratați de pe fața pământului, pentru că își irosesc viața degeaba. Știi, în afară de două-trei ore duminică dimineața, mai sunt multe alte lucruri pe care religia lor le cere de la ei, și care le afectează viața profund.

– Da, așa este.

– Însă este la fel de evident că dacă totuși există Dumnezeu, atunci se poate ca ratații cei mai mari să fim noi și ceilalți ca noi, care nu mergem niciodată la biserică.

– Poate… Dar de unde știi că există Dumnezeu? întrebă Daniel.

– Nu știu.

– Și atunci ce să cauți la biserică? În afară de asta, există mai multe religii. Și fiecare pretinde că este cea adevărată…

– Fiindcă tocmai ai menționat că există mai multe religii, uite un exemplu extrem. Îți amintești de atentatele din 11 septembrie 2001?

– Desigur, toată lumea își amintește.

– Ei bine, zise Ioan, eu nu știu dacă există Dumnezeu sau nu, dar chiar și doi necredincioși ca mine și ca tine trebuie să recunoască, deși poate le este foarte greu, că dacă convingerile religioase ale acelor teroriști sunt adevărate, în viața de apoi ei vor fi în rai cu câte 70 de virgine fiecare, și noi vom fi în iad.

– Glumești.

– Nu glumesc deloc, vorbesc foarte serios. Dar sunt trei de dacă. Dacă există Dumnezeu. Dacă islamul este religia adevărată. Și dacă modul lor de a interpreta Coranul este cel corect. Trebuie să recunoști că dacă cele trei condiții sunt îndeplinite, cei 19 teroriști au fost printre cei mai înțelepți oameni din lume, iar ateii și toți cei de alte religii sunt doar niște ratați.

– Sincer, sper din tot sufletul că nu este așa, zise Daniel.

– Și eu sper.

– Deci sperăm amândoi. Dar pentru mine speranța nu este de ajuns. Eu aș vrea să știu sigur. Deci de unde știm dacă este sau nu este așa?

Ioan nu zise nimic. Daniel continuă:

– Spui că ești necredincios, dar uneori pari să fii de partea religiei.

– Nu sunt credincios, răspunse Ioan. Dar nu sunt nici cu totul necredincios. Pur și simplu nu vreau să mă gândesc la religie acum, am alte lucruri mai importante de făcut. Am să mă gândesc la Dumnezeu și la religie atunci când am să fiu bătrân. Deci hai să zicem că sunt un necredincios temporar.

Daniel se gândi câteva secunde, apoi spuse zâmbind:

– N-o să-ți placă asta, dar trebuie să ți-o spun: până și un necredincios temporar ca tine trebuie să recunoască, deși poate îi este foarte greu, că dacă va muri înainte de a îmbătrâni nu va mai apuca să se gândească la Dumnezeu și la religie, și, dacă există viața de apoi, va fi trecut în rândul necredincioșilor.

– Da, trebuie să mă gândesc și la posibilitatea asta, dar nu chiar acum, zise Ioan zâmbind și el.

– Și acum să revenim la problema mea. Tu vrei să aștepți până la bătrânețe ca să te lămurești dacă există sau nu Dumnezeu. Eu însă nu vreau să aștept atât. Poate că nu există Dumnezeu, dar aș vrea să știu sigur, ca să pot să-mi trăiesc viața fără să-mi fac griji că după moarte voi fi întrebat de ce n-am mers la biserică, la moschee sau la sinagogă. Sau la templul budist.

Ioan râse.

– Și cum anume te-ai gândit să procedezi pentru a afla sigur?

– M-am gândit, zise Daniel, să merg la un preot și să-l întreb ce anume îl face să creadă că există Dumnezeu. Poate așa am să văd că nu există argumente serioase.

– Vreau și eu să știu ce îți va răspunde preotul.

2. Există Dumnezeu? Vreau să știu!

Daniel amână câteva săptămâni întâlnirea cu preotul. Nu cunoștea niciun preot, și nici prieteni credincioși nu avea. În afară de asta, i se părea că întrebarea lui era puțin ciudată și că nu va fi luat în serios. În cele din urmă, într-o duminică pe la amiază, se opri în fața bisericii pe care o mai observase și altă dată. De data aceasta era ceva mai târziu și aproape toată lumea plecase. Se apropie de ușă, încercând să vadă dacă mai era cineva înăuntru. Observă un tânăr, poate cu câțiva ani mai mare decât el, care se pregătea și el să iasă.

– Salut, spuse Daniel.

– Salut, răspunse tânărul.

– Îl caut pe preot.

– Tocmai a plecat, de fapt toată lumea a plecat. Acum încui biserica și plec și eu. Te pot ajuta cu ceva? Am numărul lui de telefon dacă vrei să vorbești cu el.

– Nu, nu, voiam să-l întreb ceva față în față.

– Atunci, dacă ai o întrebare personală pentru el, va trebui să aștepți până duminica viitoare. Dar dacă e o întrebare legată de biserică sau de programul slujbelor religioase, mă poți întreba pe mine. Eu sunt Mihai și am grijă de biserică în lipsa preotului. Vrei să programezi un serviciu religios, o cununie sau un botez?

– Eu mă numesc Daniel. Am o problemă și mă întrebam dacă mă poate ajuta. Voiam să-l întreb… Voiam să-i pun o întrebare mai neobișnuită… Voiam să-l întreb de unde știe că există Dumnezeu?

Urmă o tăcere scurtă.

– E o problemă destul de serioasă pentru mine, adăugă Daniel repede, gândindu-se că nu a fost luat în serios.

Mihai se uită la el câteva secunde. Daniel nu mai zicea nimic.

– De unde știe preotul că există Dumnezeu? întrebă Mihai într-un târziu.

– Da, sau de unde știi tu? Sau de unde știe orice credincios că există Dumnezeu?

„Ce vă face pe voi să dedicați atât de mult din viața voastră acestui Dumnezeu, cum puteți fi atât de siguri că El există?” adăugă Daniel în sinea lui.

– Sau de unde știu eu… Mi-e teamă că pui întrebarea greșit. La ce fel de a ști te gândești? Vrei să știi dacă există Dumnezeu în același mod în care știi, de exemplu, ce înălțime ai, care e viteza luminii sau care e distanța până la Lună?

– Exact, cum poți dovedi științific că există Dumnezeu, ce dovezi palpabile, observabile sunt? întrebă Daniel, gândindu-se deja că Mihai nu avea niciun argument solid.

– Cândva mi-am pus și eu o întrebare similară, zise Mihai.

– Și ce răspuns ai găsit?

– Uite ce e, eu nu sunt nici preot, nici om de știință. Totuși, dacă vrei să afli părerea mea, dacă vrei să știi cum se poate argumenta științific pentru existența lui Dumnezeu și dacă ai timp să mă asculți, hai să luăm loc pe banca asta din fața bisericii și să lămurim niște lucruri. Ca orice om modern, pari să ai mare încredere în știință.

– Sigur, știința a avansat atât de mult în ultimii zeci de ani, știința ne-a oferit aparatura electronică, călătoria în spațiu, medicina modernă, operațiile cu laser și atât de multe alte lucruri.

– Da, zise Mihai, știința a avansat enorm în ultima sută de ani. Și tocmai acest avans îi dă omului modern iluzia că el poate face orice, că el poate măsura orice, că el poate investiga orice și că el poate găsi toate răspunsurile prin știință… Ei bine, trebuie să te dezamăgesc puțin. Dacă ai timp și răbdare să mă asculți, am să încerc să-ți arăt că, în pofida tuturor acestor progrese ale științei, puterea noastră de a investiga realitatea în care trăim este totuși foarte limitată. Adică nu suntem nici pe departe capabili să determinăm, să măsurăm toate lucrurile pe care ne-am dori să le cunoaștem. De fapt, cele mai importante lucruri sunt cu totul peste puterile noastre de a le cunoaște și de a le investiga științific. Și am să-ți explic pas cu pas.

– Te ascult, zise Daniel.

3. Limitele cunoașterii

– Mai întâi niște noțiuni de bază, zise Mihai. Fiecăruia dintre noi i se pare că știe foarte multe lucruri, din foarte multe domenii. Despre viața noastră de zi cu zi, despre apartamentul sau casa în care locuim, despre prietenii și cunoștințele noastre, despre orașul în care trăim, despre țara noastră, despre istoria țării noastre, despre istoria lumii, despre corpul uman, despre animale și plante, despre planeta pe care trăim, despre sistemul nostru solar, despre galaxia noastră, despre Univers, despre religie. Aproape în fiecare zi adăugăm cunoștințe noi. Și totuși, doar o foarte mică parte din aceste cunoștințe pe care le avem au fost dobândite de noi prin observare și experimentare directă, adică în mod empiric³. Marea majoritate a cunoștințelor noastre le avem din alte surse, în special de la alte persoane, din cărți și de la televizor.

– Până acum sunt de acord, zise Daniel.

Mihai continuă:

– O parte din cunoștințele pe care le avem sunt legate doar de noi înșine, de exemplu știm care este adresa unde locuim, știm ce înălțime avem, și așa mai departe. Altă parte se referă la istoria omenirii, de exemplu, știm cu toții de la istorie că Hannibal⁴ a trecut Alpii cu o armată destul de mare. O parte din aceste informații sunt importante pentru noi, de exemplu venitul nostru lunar. Altă parte nu prezintă o mare importanță, de exemplu, dacă nu îți place istoria, nu cred că îți pasă prea mult de traversarea Alpilor de către Hannibal.

– De acord, de obicei Hannibal este ultimul lucru la care mă gândesc, zâmbi Daniel.

– Și acum o observație foarte importantă: orice lucru pe care îl observăm sau experimentăm noi înșine, îl acceptăm imediat ca adevărat, pentru că l-am văzut noi înșine, cu propriii noștri ochi. Nu avem nevoie de argumente care să ne facă să credem ceea ce vedem în fața noastră. De exemplu, știi cu siguranță câte camere sunt în apartamentul sau casa în care locuiești, pentru că le-ai văzut tu însuți, cu propriii tăi ochi, de nenumărate ori. Nu ai nevoie de niciun argument pentru asta, le-ai văzut tu însuți. Acum știi sigur că în fața acestei biserici se află o bancă verde, pentru că stai pe ea chiar acum. Nu ai nevoie de niciun argument pentru a ajunge să crezi că această bancă există.

– Evident, o văd cu propriii mei ochi.

Mihai se gândi câteva secunde, apoi continuă:

– Însă orice altă informație primim, din oricare altă sursă, nu este imediat acceptată ca adevărată cu certitudine, din cauză că nu este ceva ce am văzut noi cu propriii noștri ochi. Există ceva în interiorul nostru care filtrează aceste informații, și fie le acceptă, fie le respinge. De multe ori informațiile sunt susținute de argumente. Aceste argumente sunt și ele filtrate de către acel ceva interior, și sunt fie acceptate, fie respinse. Pe scurt, orice, absolut orice nu este în fața ochilor noștri trece prin acest proces de filtrare.

– Îi spui „ceva din interiorul nostru” pentru că nu știi cu adevărat ce este acel ceva? întrebă Daniel.

– Eu cred cu tărie că acel ceva este sufletul omului sau, mai exact, predispoziția sufletului omului de a crede sau de a nu crede ceva, sau chiar dorința de a crede sau de a nu crede ceva. Dar deoarece tu acum s-ar putea să nu crezi în existența sufletului, deoarece tu acum s-ar putea să crezi că acel ceva este psihicul sau creierul nostru, am să-i spun în continuare ceva. I se mai spune și subiectivitate, părtinire sau chiar prejudecată, și are reputația de a fi un lucru rău. Ți s-a spus vreodată că ești subiectiv?

– De nenumărate ori, recunoscu Daniel.

– Totuși, am să-ți arăt că acel ceva poate fi și bun și rău, și că este prezent peste tot, în toate aspectele vieții noastre.

– Ce-ar fi să-mi dai niște exemple?

– În curând, încă o observație și trecem la exemple. Îți spuneam că acel ceva interior filtrează orice informație, orice argument care ne este oferit. Dar nu face asta la întâmplare, ci are niște motive, niște cauze interne, în funcție de care acceptă sau respinge informațiile și argumentele pe care le întâlnește. Îți voi da multe exemple în care vei vedea clar acel ceva acționând în mod diferit la persoane diferite. Vei vedea situații în care câtorva oameni le este oferită aceeași informație și aceleași argumente, și fiecare din ei le acceptă sau le respinge în mod diferit. Este foarte important să ne limităm la atât, adică la a observa procesul de filtrare și rezultatul lui, și în niciun caz să nu încercăm să ghicim motivele pentru care cineva acceptă sau respinge o anume informație sau argument. În niciun caz să nu etichetăm pe cei care filtrează informațiile diferit față de noi ca fiind proști, idioți, retardați, răi sau altfel. Mai târziu îți voi explica de ce. Și acum să trecem la exemple, ca să înțelegi ce am vrut să zic.

– Abia aștept, zise Daniel, m-ai făcut curios. Dar are asta vreo legătură cu argumentele despre existența lui Dumnezeu?

– Desigur. Dar înainte de a analiza acele argumente, trebuie să analizăm pe scurt capacitatea noastră de a cunoaște lumea în care trăim. Adică trebuie să conștientizăm care sunt limitele cunoașterii.

3.1. Limitele cunoașterii prezentului

3.1.1. Obiectele și fenomenele din fața noastră

Mihai intră în biserică și se întoarse după câteva momente cu o carte.

– Să începem cu prezentul, zise el, deoarece aici avem cea mai mare capacitate de a investiga științific lumea în care trăim. În acest prezent putem determina și măsura foarte multe lucruri. Privește de exemplu la clădirea din fața noastră: dacă vrem să știm cât este de lată, putem foarte ușor să o măsurăm cu o ruletă. Nu cred că vei auzi vreodată oameni contrazicându-se despre dimensiunea acelei clădiri, pentru că poate fi măsurată imediat. La fel putem măsura distanța până la Lună, viteza sunetului, viteza luminii, caracteristicile chimice ale diverselor substanțe, și așa mai departe. Și putem face asta din cauză că le avem tot timpul la dispoziție, în fața ochilor noștri. Și clădirea, și lumina, și sunetul, și substanțele chimice, și toate celelalte sunt imediat accesibile oricui vrea să le studieze. Nu vei auzi pe nimeni contrazicându-se pe aceste subiecte, pentru că pot fi măsurate oricând și de oricine care are dispozitivele necesare.

– Desigur, zise Daniel, asta se numește cercetare științifică.

3.1.2. Obiectele și fenomenele la care nu avem acces noi înșine

Mihai continuă:

– Dar hai să vedem acum altceva. În orașul nostru există o bancă mare în al cărei seif cetățenii își pot păstra obiectele de valoare. Poți măsura cât de groasă este ușa acelui seif?

– Acum nu pot, zise Daniel. Dar dacă aș lucra la banca respectivă, aș putea.

– Aha! Aici trebuie să facem o observație importantă: deși grosimea ușii seifului poate fi măsurată foarte ușor, ea nu poate fi măsurată de către mine sau de către tine, ci numai de către foarte puțini dintre angajații băncii. Dacă banca își face reclamă într-un ziar local și susține că are la seif o ușă groasă de 30 de centimetri, atunci avem un prim exemplu de informație dobândită empiric de alții, și care ne este oferită nouă spre a o crede. Putem vedea reclama în ziar și, dacă ni se va părea interesantă și o vom ține minte, grosimea ușii seifului se va adăuga la multitudinea de informații pe care deja le avem. Dar, spre deosebire de lățimea clădirii menționată anterior, de data aceasta nu avem nicio posibilitate să verificăm cu propriii noștri ochi dacă informația este sau nu este adevărată.

– Înțeleg, zise Daniel, la anumite lucruri pur și simplu nu avem acces noi înșine, dar alte persoane au acces, și noi sperăm ca acele persoane să ne spună adevărul.

3.1.3. Forma Pământului

– Exact. Acum trecem la ceva puțin mai dificil, continuă Mihai. Poți vedea cu ochii tăi forma Pământului?

– Nu prea… Doar dacă ești astronaut.

– Așa este. Pentru cineva de pe pământ, observarea formei planetei nu este ceva atât de simplu și de evident precum măsurarea lățimii unei clădiri sau a grosimii unei uși. Totuși, chiar și dacă nu ești astronaut, tot poți vedea anumite lucruri. Primul, dacă ești pe malul mării cu un binoclu și te uiți la un vapor care se îndepărtează de țărm, vei vedea cum vaporul pare să se scufunde sub linia orizontului. Partea de jos, deși mai mare, dispare înaintea părții de sus. Și al doilea, în timpul unei eclipse de Lună, poți vedea că umbra Pământului pe suprafața Lunii este tot timpul rotundă.

– Da, zise Daniel, astfel și-au dat oamenii seama pentru prima dată că Pământul este rotund.

– Și acum vom vedea și noi, tot pentru prima dată, acel ceva interior de care ți-am spus în acțiune, ducând oameni diferiți la concluzii diferite. Forma planetei nu poate fi văzută de la sol în același fel în care vezi, de exemplu, forma unui măr pe care îl ții în mână. Cu alte cuvinte, Pământul nu este în totalitate în fața propriilor noștri ochi. Ceea ce se observă de pe malul mării nu este forma planetei, ci doar un vapor care pare că se scufundă. Concluzia că Pământul este rotund este doar o deducție, o interpretare a observației că vaporul pare să se scufunde. Deși acest raționament nouă ni se pare foarte evident, totuși ceva din interiorul unor oameni pur și simplu îl refuză. Acei oameni încă cred că Pământul este plat. Sunt extrem de puțini, ce-i drept, dar există. Ei susțin că vaporul ce pare să se scufunde este doar un fenomen optic.

– Cum este posibil așa ceva? Cum rămâne cu umbra Pământului în timpul eclipselor de Lună?

– Ei spun că umbra poate părea rotundă și din cauză că Luna este rotundă, și din cauză că Pământul are forma unui disc.

– E absurd, zise Daniel… Eu nu am întâlnit niciodată un asemenea om.

– Eu am întâlnit doar unul. Vezi, e posibil să fi greșit mai înainte, când am vorbit despre „cei” care cred că Pământul este plat, poate ar fi trebuit să vorbesc la singular, poate acel om e singurul din lume care mai crede așa ceva.

– Și cum explică ei, sau el, miile de fotografii și filme din spațiu, în care se vede clar că planeta arată ca o sferă?

– Sunt toate false, evident. Îți imaginezi câte mii sau poate zeci de mii de oameni, de naționalități și religii diferite, ar trebui să fie implicați într-o asemenea conspirație, să ascundă de restul lumii faptul că Pământul este plat?

– Da, exact.

– Am încercat să-i explic că se înșeală, dar n-am reușit să-l conving. Predispoziția sa interioară era mult prea puternică pentru argumentele mele.

– Știi, zise Daniel, cred că problema s-ar putea rezolva destul de simplu. Dacă există mai multe astfel de persoane, ar putea strânge bani și construi o mică rachetă, cu o cameră foto și un emițător atașate de ea, și pe care să o lanseze în spațiu. Racheta le-ar trimite fotografii cu Pământul de la câteva mii de kilometri altitudine și s-ar clarifica problema și pentru ei.

– Mi-e teamă că subestimezi puterea predispoziției cuiva de a respinge chiar și un argument foarte solid, atunci când acel ceva interior al său este foarte bine motivat. Vezi tu, dacă există o conspirație mondială care falsifică fotografiile trimise de astronauți din spațiu, atunci cu siguranță acei conspiratori ar putea intercepta și fotografiile trimise de racheta lor, și le-ar putea înlocui cu unele false, în care Pământul arată ca o sferă.

– E de-a dreptul ridicol! De ce ar crede cineva așa ceva? Are forma Pământului vreo importanță religioasă? Este o problemă de credință?

– După cum înțeleg eu, forma Pământului nu are nicio importanță religioasă, după cum spune și Sfântul Vasile cel Mare⁵. Unii ar merge și mai departe și ar spune că a transforma o problemă lipsită de importanță într-o problemă de credință este o erezie, un păcat destul de serios. Eu cred însă că Dumnezeu se uită la inima omului, la motivele sale interioare care îl fac să creadă sau să nu creadă ceva anume, după cum scrie și în Biblie:

«Dar Domnul a zis către Samuel: „Nu te uita la înfățișarea lui și la înălțimea staturii lui; Eu nu Mă uit ca omul; căci omul se uită la față, iar Domnul se uită la inimă”.»⁶

– Prin urmare, continuă Mihai, părerea mea este că dacă cineva are o credință puternică și simplă, și nu înțelege argumentele științifice, și crede că Pământul este plat, atunci acest lucru îi poate face mult bine sufletului său, îl poate apropia de Dumnezeu, deși ceea ce crede el este greșit și nu are importanță religioasă. Și în același timp cred că dacă cineva este motivat de ură, de iubirea de sine, de dorința de a avea mereu dreptate sau de alte motive rele, atunci o asemenea credință i-ar face rău sufletului său chiar dacă Pământul ar fi într-adevăr plat. Dar motivele interioare ale fiecăruia sunt cunoscute doar lui Dumnezeu, de aceea trebuie să ne abținem și să nu judecăm pe nimeni. În schimb, suntem mai mult decât încurajați să ne judecăm pe noi înșine și motivele noastre interioare.

– Ai spus că ura ar putea fi un motiv. Ura împotriva cui?

– Ura împotriva lumii moderne, împotriva științei moderne, împotriva oamenilor de știință, și așa mai departe. Ura este un sentiment foarte periculos, indiferent împotriva cui ar fi îndreptat. Atunci când urăști pe cineva ai tendința să nu crezi nimic din ce spune el, sau, mai rău, să crezi exact contrarul, ceea ce poate fi foarte periculos, chiar dacă acel cineva ar fi diavolul însuși. Imaginează-ți că cineva îți spune nouă adevăruri, pentru a-ți câștiga încrederea, și apoi o minciună, pentru a te înșela. Tu însă crezi că știi ce urmărește el, presupui, greșit, că îți spune numai și numai minciuni, așa că iei și cele nouă adevăruri drept minciuni.

– Înțeleg, zise Daniel. Asta este într-adevăr periculos.

– Și dorința de a avea mereu dreptate poate fi periculoasă, chiar dacă avem într-adevăr dreptate, după cum ne avertizează Sfântul Ioan Scărarul⁷, un călugăr creștin care a trăit în secolele VI și VII:

Cel ce voiește să rămână biruitor într-o convorbire cuvântul său, să știe că suferă de boala diavolului, chiar dacă cuvântul său e adevărat.⁸

– Interesantă idee, deci după cum înțelegi tu, din punct de vedere religios ceea ce contează mai mult sunt motivele interioare, care îi sunt cunoscute numai lui Dumnezeu. Bine, a fost interesant să vedem unde poate duce ura. Putem merge mai departe acum.

3.1.4. Rotația Pământului

– Acum hai să vedem ceva și mai greu de determinat, și anume rotația Pământului. Spre deosebire de forma Pământului, care poate fi totuși observată cu propriii noștri ochi dacă ajungem în spațiu, rotația Pământului nu poate fi observată în niciun fel, ea poate fi doar dedusă. Nu poate fi observată deoarece nu există niciun sistem de referință absolut aflat în repaos, față de care să ne putem raporta. De pe suprafața Pământului se pare că noi stăm pe loc și tot Universul se învârte în jurul nostru. De pe suprafața Lunii se pare la fel, că Luna stă pe loc și tot Universul se învârte în jurul ei.

– Da, zise Daniel, cunosc problema de la fizică, nu avem un sistem de referință absolut.

– Exact. Din acest motiv rotația planetei poate fi doar dedusă, nu și observată, așa cum observi rotația unei roți de la mașină. Și experimentele sunt destul de simple, și anume pendulul lui Foucault și giroscopul. Oricine își poate face acasă așa ceva și poate observa că planul de oscilație al pendulului nu este fix, ci se rotește cu o viteză unghiulară care depinde de latitudinea geografică⁹.

– Îmi amintesc de la fizică de acest experiment, zise Daniel, a fost prima dovadă serioasă că Pământul se rotește.

– Un experiment puțin mai dificil se poate face cu giroscopul. Dacă ții un giroscop în mână, observi că oricum ai mișca și ai învârti suportul, direcția axei de rotație a discului rămâne neschimbată atât timp cât discul se învârte. Și dacă încerci să schimbi direcția acelei axe, observi imediat că opune rezistență. Totuși, dacă axa de rotație este îndreptată spre soare sau spre unele stele, se rotește și ea foarte încet, urmărind astrul spre care este îndreptată.

– Evident. De fapt, acea axă este fixă, Pământul este cel care se rotește.

– Bun, și acum vom vedea din nou acel ceva interior în acțiune. Deși pentru noi cele două experimente descrise mai înainte par a fi foarte convingătoare, totuși anumiți oameni, numiți geocentriști, continuă să creadă că Pământul este fix și că restul Universului se rotește în jurul lui. Sunt foarte puțini, e adevărat, dar totuși ceva mai mulți decât cei care cred că Pământul este plat.

– Sunt foarte curios, zise Daniel, cum explică ei rotațiile atât de precise ale pendulului și giroscopului? Cum poate un obiect lipsit de minte ca giroscopul să știe în ce direcție și cu ce viteză se deplasează Soarele?

– Ei spun că există o forță universală care rotește Universul în jurul Pământului, și acea forță rotește și pendulul și giroscopul.

– Mie mi se pare absurd, zise Daniel. De ce nu rotește și alte obiecte? De exemplu, dacă atârn o foaie de hârtie de lustră, de ce nu o rotește? Dacă dai câteva mii de euro pe un telescop puternic poți vedea cu ochii tăi sateliții geostaționari ca niște puncte luminoase care stau nemișcate pe cer. Toate stelele se deplasează de la est la vest, dar ei rămân toată noaptea în locul lor fix. Cum de nu cad de acolo, dacă Pământul este fix? Sau de ce nu îi mișcă și pe ei forța aceea care rotește Universul?

– Asta dovedește cât de puternic este acel ceva interior, zise Mihai; poate anihila aproape orice argument.

– Da, probabil…

– Deși nu știu cu siguranță, vreau totuși să-ți mai spun că este posibil ca Pământul să fi fost cândva fix și Universul să se fi rotit în jurul său. Dacă a fost vreodată așa, a fost doar în lumea primordială, înaintea păcatului lui Adam și al Evei, care a rezultat în coruperea întregii creații și în schimbarea legilor lumii materiale. Vom discuta despre asta mai târziu, dacă vei vrea să mă asculți. În zilele noastre, ar fi posibil ca Universul să se rotească în jurul Pământului doar dacă legile fizicii în afara planetei noastre ar fi cu totul altele. Dar în acest caz cei care lansează sateliți și alte vehicule spațiale și le urmăresc traiectoriile timp de mulți ani cu siguranță ar fi observat asta până acum.

– O fi vreo conspirație și acolo, zise Daniel zâmbind ironic.

– Și dacă ar fi o conspirație, oare câte mii sau zeci de mii de oameni, din atâtea țări și de atâtea religii, ar trebui să fie implicați în acea conspirație? O altă alternativă pentru geocentrism ar fi ca legile fizicii să fie aceleași în tot Universul, dar Dumnezeu să facă în continuu minuni pentru a ține corpurile cerești pe niște orbite nenaturale în jurul Pământului. Aceasta nu este imposibil, Dumnezeu este atotputernic și poate face orice, dar mie nu prea îmi vine să cred că El face asta. Deși sunt credincios și cred în minuni, nu cred asta din cauză că observ că de obicei materia se comportă conform unor legi naturale prestabilite de Dumnezeu, legea gravitației fiind una dintre ele. Dumnezeu intervine și face câte o minune doar în anumite situații, și cu un anume scop. De exemplu, atunci când codița unui măr se usucă, mărul cade jos din cauza legii gravitației. Nu este nevoie ca Dumnezeu să trimită un înger care să ia mărul și să îl pună jos.

– Are mișcarea sau nemișcarea Pământului vreo semnificație religioasă? întrebă Daniel.

– Eu nu cred că are vreo semnificație religioasă. Cât despre cei care cred că are o asemenea semnificație, am aceeași părere ca și despre cei care cred că Pământul este plat. Dacă motivele lor interioare sunt bune, o asemenea credință, păstrată în pofida faptului că întreaga lume îi ia în râs, le poate face mult bine sufletelor lor, chiar dacă este greșită. Dar dacă motivele lor interioare sunt rele, o asemenea credință le-ar face rău sufletelor lor chiar dacă Pământul ar fi într-adevăr fix. Desigur, nu trebuie și nici nu putem să judecăm motivele altora, dar este datoria fiecăruia să-și analizeze propriile motive și să le elimine pe cele rele.

– Înțeleg, zise Daniel. Deci tu crezi că, din punct de vedere religios, în asemenea cazuri nu contează corectitudinea opiniei, ci motivele interioare care determină acel ceva interior să încline într-o direcție sau în alta.

– Da, asta este părerea mea. Așa înțeleg eu, că Dumnezeu se uită la inima omului, nu la ceea ce vedem noi în exterior.

După câteva momente de tăcere, Mihai continuă:

– Am cunoscut odată pe cineva, o persoană foarte religioasă, care era cu totul împotriva sistemului.

– „Sistemul” fiind cine? întrebă Daniel.

– Prin „sistem” înțelegea guvernarea modernă, știința modernă și unele societăți secrete care sunt suspectate de unii că ar conduce lumea din umbră. Ei bine, da, din punct de vedere religios acest sistem este într-adevăr diabolic, legiferează avortul și îl prezintă ca pe ceva normal, ne prezintă homosexualitatea ca pe ceva normal, pune în manualele școlare ale copiilor noștri povești cu pinguini homosexuali, și așa mai departe. Dar această persoană ajunsese să spună că probabil fumatul este ceva bun, altfel sistemul nu ar încerca să ne convingă să nu mai fumăm.

– Chiar așa? întrebă Daniel uimit. Chiar și fumătorii știu că fumatul e dăunător pentru sănătate.

– Da, chiar așa a spus. Eu cred că este foarte periculos să te opui total și fără discernământ unei teorii, unei persoane, unui sistem sau chiar și diavolului însuși. Da, chiar dacă sistemul ar fi diavolul însuși, tradiția creștină ne învață să ignorăm orice vine de la el. Nu trebuie să credem ce ne spune, dar nici să nu ajungem să credem contrarul. Pur și simplu să-l ignorăm total. Deși într-un asemenea caz am putea fi tentați să spunem că omul este motivat de ură împotriva sistemului, cred totuși că trebuie să ne abținem de la a ghici care îi sunt motivele. Să nu încercăm să judecăm starea sa interioară, Domnul ne-a spus să nu judecăm pe nimeni:

«Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Căci cu judecata cu care judecați, veți fi judecați, și cu măsura cu care măsurați, vi se va măsura.»¹⁰

– Și oricum, cu siguranță nu putem face o judecată corectă, încheie Mihai.

– Asta este o lecție utilă, zise Daniel. Când eram adolescent acționam și eu uneori exact invers decât mă sfătuiau părinții mei, din cauză că eram răzvrătit împotriva lor. Nu făceam lucrurile pe care îmi doream eu să le fac, ci exact opusul sfaturilor pe care le primeam de la ei. Făceam chiar lucruri care nu-mi plăceau, doar din cauză că erau contrare sfaturilor părinților mei.

– Cred că acum îți da seama că era doar acel ceva din interiorul tău în acțiune.

– Da, probabil.

3.1.5. Vaccinurile

– Bun, hai acum să trecem la ceva și mai controversat, și anume vaccinurile.

– Da, zise Daniel, probabil aici vom găsi și mai multe persoane care contestă ideea general acceptată că vaccinurile sunt bune și utile. Cunosc și eu câteva persoane care sunt împotriva vaccinării.

– Da, ți-am spus că vom merge pas cu pas. Aici vedem un alt fel de limită a cunoașterii. Deși corpul uman și substanțele chimice sunt permanent în fața noastră, totuși este imposibil de determinat, de măsurat cu exactitate efectul unui vaccin asupra unei ființe umane. Și asta din cauza complexității organismului uman, dar și din cauză că cercetarea este limitată din motive etice: de obicei este greșit și imoral să facem experimente pe oameni. Medicina modernă ne asigură că vaccinurile sunt sigure, că sunt eficiente, și ne îndeamnă să ne vaccinăm. Dar numărul oamenilor care nu acceptă acest lucru este semnificativ mai mare decât numărul celor ce cred că Pământul este plat sau că Universul e cel care se rotește în jurul nostru.

– Ceea ce complică lucrurile este că sunt și unii doctori și oameni de știință care susțin că vaccinurile nu sunt bune.

– Efectul unui vaccin asupra organismului uman nu poate fi măsurat așa de ușor cum măsori, de exemplu, lățimea unei clădiri. Nu este nici pe departe atât de simplu și de evident cum susțin unii, anumite efecte secundare pot fi detectate abia după câteva zile sau chiar luni. Din această cauză fiecare persoană își folosește, inconștient uneori, acel ceva interior pentru a accepta sau a respinge argumentele medicinii moderne. Dacă vei studia problema, vei observa că de fapt este vorba de o luptă între argumente. Adepții vaccinurilor enumeră beneficiile lor, în special prevenirea și eradicarea bolilor. De obicei, ei nu par să cunoască cazuri de copii care au suferit efecte secundare grave în urma vaccinării. Iar când le sunt aduse la cunoștință, spun că nu vaccinul este de vină, că părinții respectivilor copii sunt analfabeți din punct de vedere medical și că vorbesc prostii. Opozanții vaccinurilor enumeră efectele adverse și faptul că în unele țări cazurile anumitor boli au scăzut fără vaccinare cam la fel de mult ca în țările în care populația a fost vaccinată. De obicei, ei nu par să cunoască cazuri de copii care s-au îmbolnăvit de unele boli grave din cauză că nu fuseseră vaccinați. Iar când li se aduc la cunoștință asemenea cazuri, unii dintre ei spun că sunt minciuni, că părinții respectivilor copii sunt „oameni ai sistemului”, plătiți ca să mintă, și așa mai departe. Uneori opozanții vaccinurilor vorbesc de parcă bolile pe care aceste vaccinuri încearcă să le prevină nici nu ar exista în realitate.

– Și totuși, majoritatea suntem vaccinați, și încă suntem vii și destul de sănătoși. Deci de unde provine ideea că sunt atât de nocive?

– Citește de exemplu prospectul vaccinului împotriva hepatitei B. Vei vedea menționate acolo o sumedenie de contraindicații și de efecte secundare posibile, unele dintre ele foarte grave. În țara noastră acest vaccin se administrează bebelușilor în prima lor zi de viață. Întrebarea evidentă este aceasta: testează cineva bebelușul dacă este vulnerabil la vreuna dintre acele condiții menționate în prospectul vaccinului? Și de obicei răspunsul este nu.

– Încerc să-mi dau seama de partea cui ești, zise Daniel.

– Nu sunt de partea nimănui, spun doar că este o problemă foarte dificil de clarificat, o limită a cunoașterii. De exemplu, una dintre principalele acuzații aduse vaccinurilor este aceea că provoacă alergii. Tabăra pro-vaccin spune în continuu că nu există nicio dovadă științifică clară că vaccinurile cauzează alergii. Tabăra anti-vaccin susține și ea că nu există nicio dovadă științifică clară că vaccinurile nu au nicio legătură cu alergiile. Ambele tabere ar trebui să recunoască că, dacă într-adevăr nu există dovezi, atunci acest lucru nu înseamnă altceva decât că nu știm. Atât, pur și simplu nu știm. Lipsa dovezilor pentru o afirmație nu înseamnă că afirmația este falsă, înseamnă doar că nu știm dacă este adevărată sau falsă. În noiembrie 2001, în orașul american Seattle, oamenii de știință au dezbătut ipoteza conform căreia vaccinurile cauzează dereglări ale sistemului imunitar, în special alergii și boli autoimune¹¹. Concluzia a fost că nu există dovezi clare pro sau contra acestei acuzații¹². Cu alte cuvinte, nu putem ști sigur.

– Suntem în secolul XXI, cum este posibil să nu putem ști cu certitudine? Nu s-au efectuat atâtea studii despre acest subiect?

– Ba da, dar iată că rezultatele nu sunt clare, iar uneori sunt chiar contradictorii. De exemplu, un anume grup de copii din Suedia care au fost vaccinați mai puțin au prezentat și mai puține alergii. Pe moment, se pare că există o legătură între vaccinuri și alergii. Dar dacă mergem mai departe, vedem că acelor copii le-au fost administrate și mai puține antibiotice și au consumat un procent mai mare de hrană ecologică, bio. Prin urmare, legătura nu mai este atât de clară. Este posibil ca acel grup să fi suferit de mai puține alergii și din cauza celorlalte două motive, nu neapărat din cauza lipsei vaccinurilor. Știința pur și simplu nu poate determina cauza sau cauzele adevărate. Este peste puterile ei, și ar trebui să recunoască acest lucru.

– Într-adevăr, zise Daniel, când ai două sau trei posibile cauze cunoscute nu ai cum să știi care este adevărata vinovată. Apoi te gândești că s-ar putea să mai fie și alte cauze, necunoscute deocamdată…

– Iată un alt exemplu de studiu, menționat foarte des de către adepții vaccinării. În Germania de Est, înaintea reunificării, vaccinarea era obligatorie. Totuși, alergiile erau destul de rare. După reunificarea din 1990, spun adepții vaccinurilor, rata vaccinării a scăzut puțin, dar numărul alergiilor a început să crească. Evident, ca și în cazul copiilor suedezi, trebuie clarificate toate detaliile: s-au introdus substanțe noi în vaccinuri după 1990? S-au schimbat procedurile de diagnosticare și înregistrare a alergiilor după 1990? Și așa mai departe.

– Da, încep să înțeleg acum de ce este atât de greu de găsit adevărul.

– Recent a mai apărut o teorie, conform căreia principalul vinovat pentru înmulțirea cazurilor de alergii este igiena excesivă. Cu alte cuvinte, prea multă igienă dăunează sistemului imunitar, care începe să se comporte anormal¹³. Evident, nici această teorie nu este demonstrată clar. Eu nu încerc să iau apărarea unei tabere sau a alteia, încerc doar să îți arăt că știința a ajuns la niște limite pe care îi este foarte greu să le depășească, deși de obicei nu recunoaște asta.

– Dar sunt vaccinurile eficiente în prevenirea bolilor, sau nu?

– Cred că este destul de clar că sunt într-adevăr eficiente, că previn infectarea în majoritatea cazurilor. Dar este la fel de clar că există și nenumărate efecte adverse, unele foarte grave, altele mai puțin grave. Adevărul este că efectul lor variază de la om la om, și noi ar trebui să recunoaștem cu umilință că pur și simplu nu putem ști cu exactitate toate detaliile legate de acest subiect. Cunosc cazuri de copii care au paralizat parțial în urma administrării unui vaccin. Ce este cu adevărat trist este că în astfel de cazuri medicii îi tratează pe părinți ca pe niște idioți, le spun că ei nu înțeleg medicina și că de fapt copilul a paralizat din alte cauze. Ce coincidență, exact atunci când i-au făcut vaccinul! Dar cunosc și cazul unei familii care, urmând sfatul celor care se opun vaccinării, nu și-au vaccinat copilul împotriva TBC, iar copilul s-a îmbolnăvit de această boală la vârsta de câteva luni și a ajuns în pragul morții. La fel, foarte trist, când povestesc acest caz celor anti-vaccin uneori primesc replici de genul „Sigur e așa? Poate sunt plătiți ca să mintă”.

– Asta chiar că este scandalos, se plânse Daniel.

– Vezi, de asta nu sunt de partea nimănui. Sunt dezamăgit de ambele tabere. Dar să revenim la ceea ce analizăm noi, și anume la acel ceva interior și la imposibilitatea cunoașterii cu certitudine a unor lucruri. În discuția despre vaccinuri ți-am dat mai multe exemple ale acelui ceva în acțiune. Cred că ai reușit să le detectezi și tu.

– Da, cred că da, zise Daniel. Deși nu sunt doctor, știu și eu că vaccinurile sunt puțin controversate. Dacă totul ar fi fost clar și sigur, de ce ar mai exista un site oficial finanțat de către guvernul american pentru monitorizarea efectelor negative ale vaccinurilor¹⁴? Știu și eu că fiecare organism uman este unic și reacționează diferit la diverse substanțe. Unii pot să facă hemoragie gastrică de la o banală aspirină, alții pot intra în șoc anafilactic¹⁵ din cauza unei doze de penicilină. Deci este evident că și substanțele din vaccinuri vor produce reacții diferite la oameni diferiți, reacții care sunt aproape imposibil de anticipat înainte de administrarea vaccinului. Deci, observ că adepții vaccinurilor nu acceptă relatările celor care se plâng de reacții secundare grave în urma vaccinării, deși nu au nicio posibilitate de a dovedi că nu vaccinul este de vină. Ceva din interiorul lor îi face să creadă că alte cauze sunt de vină. La fel, și opozanții vaccinurilor dau vina pe ele fără a putea dovedi în vreun fel că într-adevăr ele sunt de vină. Ceva din interiorul lor îi asigură că e vina vaccinurilor. Aici sunt de acord cu tine: atunci când ai o situație medicală gravă la câteva ore sau zile după vaccinare, este imposibil să argumentezi științific, clar și fără echivoc, că vaccinul este sau nu este vinovat. Pur și simplu depășește puterile medicinii moderne. Unii vor crede că e din cauza vaccinului, ceilalți că e din alte cauze, după cum le spune ceva din interiorul lor.

Mihai se uită bucuros la Daniel și zise:

– Mă bucur că ai ajuns la această concluzie.

– Și cred că am detectat ceva și la tine, zise Daniel.

– Ce anume? întrebă Mihai.

– Ei bine, păreai destul de indignat că unii opozanți ai vaccinării au tratat cu neîncredere pe părinții al căror copil nevaccinat s-a îmbolnăvit, sugerând că poate sunt plătiți să mintă. Dar tu cât de bine cunoști acea familie? Știi cu siguranță că nu fuseseră plătiți să mintă? Nu cumva ceva din interiorul tău te face să crezi că sunt sinceri, deși nu ai nicio dovadă concretă în acest sens?

– Faci progrese, zâmbi Mihai. Da, evident că nu am nicio dovadă concretă, dar într-adevăr, ceva din interiorul meu mă face să fiu aproape sigur că sunt sinceri. Vezi, după cum îți spuneam, acel ceva este prezent în aproape toate aspectele vieții noastre. Mă bucur că începi și tu să-l vezi.

– Da, și sper că până la urmă voi vedea și ce legătură are toată această discuție cu dovezile despre existența lui Dumnezeu. Știi, de fapt asta mă interesează cel mai mult.

– Ajungem și acolo, în curând. Momentan vreau să mai adaug doar două lucruri, câte unul pentru fiecare tabără beligerantă. Primul, este posibil ca unii dintre adepții vaccinării să fie conștienți de efectele secundare, dar să trateze totul ca pe niște simple numere.

– Adică?

– De exemplu, au de vaccinat 1.000.000 de oameni. Dintre aceștia, 1.880 prezintă efecte secundare grave în urma vaccinării, iar încă 20 mor. Pentru ei este o rată de succes de 99,8%, pe care poate o consideră bună. A doua problemă este că unii dintre oamenii de știință care se opun vaccinării este posibil să facă asta din motive evoluționiste. Adică unii dintre ei s-ar putea să fie de părere că oamenii care nu au puterea să învingă boala pe cale naturală ar trebui lăsați să moară, altfel nu lăsăm selecția naturală să-și facă treaba corect.

– Deși încă nu sunt credincios, mi se pare foarte greșit să pui problema așa, zise Daniel. Totuși, din punct de vedere evoluționist au dreptate, ar trebui să supraviețuiască și să se reproducă numai cei mai puternici și mai rezistenți oameni…

– Acesta este doar unul dintre motivele pentru care nu cred în teoria evoluției, dar ajungem și acolo, în curând.

– Cum se vede problema vaccinurilor din punct de vedere religios?

– Din punct de vedere religios, nimic nu este vreodată cu totul întâmplător. Tot ceea ce se întâmplă în această lume se întâmplă din cauză că Dumnezeu îi dă voie să se întâmple:

«Au nu se vând două vrăbii pe un ban? Și nici una din ele nu va cădea pe pământ fără știrea Tatălui vostru. La voi însă și perii capului, toți sunt numărați. Așadar nu vă temeți; voi sunteți cu mult mai de preț decât păsările.»¹⁶

– Totuși, continuă Mihai, oamenii sunt datori să-și facă partea lor pentru a încerca să prevină lucrurile rele. De exemplu, când mă urc la volan trebuie să fiu atent la drum și la trafic, și nu să închid ochii și să zic că Dumnezeu va întoarce volanul în locul meu. Dar nu există o delimitare clară între partea noastră și partea lui Dumnezeu, și fiecare om vede partea lui în mod diferit, după cum îi dictează acel ceva interior al său. Prin urmare, după părerea mea, din punct de vedere religios există două abordări pentru problema vaccinurilor. Prima: cineva poate să refuze vaccinurile și să se roage la Dumnezeu să-l păzească de boli. A doua: cineva poate să accepte vaccinurile și să se roage la Dumnezeu să-l păzească de efectele secundare. Deci depinde de credința fiecăruia și de cât de convins este că vaccinurile sunt nocive sau nu. Unii oameni spun că este de datoria noastră să facem tot posibilul pentru a evita boala, și prin urmare trebuie să ne vaccinăm. După cum văd ei, dacă nu te vaccinezi este ca și cum tu însuți ți-ai provoca boala, și poate chiar moartea. Alții spun exact invers. Părerile sunt împărțite.

– Deci nu există o alegere sigură care să te ferească cu certitudine de orice consecință negativă. Din punct de vedere religios, spui tu, trebuie să ai încredere că Dumnezeu te va păzi fie de boală, fie de efectele secundare.

– Poate că unii înțeleg așa. Eu însă cred că a-ți pune încrederea în Dumnezeu nu înseamnă să crezi că nu te vei îmbolnăvi sau că nu vei suferi niciun efect secundar, ci să crezi că Dumnezeu are grijă în primul rând de sufletul tău și, chiar dacă te îmbolnăvești sau ai parte de un efect secundar, boala sau efectul secundar este îngăduit de Dumnezeu pentru mântuirea sufletului.

– Adică să accepți boala sau efectul secundar ca pe ceva trimis de Dumnezeu?

– Exact. La urma urmei, cred că este vorba de credința fiecăruia. Unii oameni văd vaccinul ca pe o poliță de asigurare, și riscul de a avea un efect secundar ca prețul plătit pentru acea poliță. Îmi amintesc însă că Sfântul Paisie Aghioritul¹⁷, un călugăr grec din secolul XX, spunea cuiva că nu există asigurare mai mare decât încrederea în Dumnezeu¹⁸. Nu cred că se referea la vaccinuri, dar ideea este aceeași. Și eu sunt perfect de acord cu el, dacă aș avea credința lui, nici eu nu mi-aș mai asigura mașina și locuința, și probabil nu m-aș vaccina niciodată. Dar cum credința mea este cu mult mai slabă decât a Sfântului Paisie, am asigurări opționale și pentru mașină și pentru locuință. Și dacă în orașul meu ar fi raportate foarte multe cazuri ale unei boli infecțioase grave, și vaccinul nu ar avea o reputație proastă, probabil m-aș vaccina și m-aș ruga să nu am parte de vreun efect secundar. Altfel, probabil aș refuza vaccinul și m-aș ruga să nu mă îmbolnăvesc. Oricum, aceasta este doar părerea mea și nu sfătuiesc pe nimeni să facă la fel ca mine. Fiecare decide pentru el însuși. Cineva cu o credință mai puternică decât a mea probabil va face altfel, nu va încheia niciodată asigurări opționale și va refuza vaccinul indiferent de riscuri.

– Se spune că în curând vaccinarea va fi obligatorie.

– Cu asta chiar nu sunt de acord. Deși încerc să fiu neutru și nu sfătuiesc pe nimeni nici să accepte și nici să refuze vaccinurile, totuși sunt împotriva obligativității. Nu poți forța pe cineva să se vaccineze, este decizia fiecăruia. Guvernul nu este proprietarul corpurilor noastre.

3.1.6. Primele de Crăciun

Mihai tăcu un moment, se uită la ceas, apoi continuă:

– Acum hai să analizăm un exemplu ipotetic. Să zicem că în fiecare an înainte de Crăciun, toți angajații firmei în care lucrezi tu așteaptă o primă, prima de Crăciun. Dar într-un anume an, conducerea firmei a anunțat că firma a avut venituri mici, așa că nu se va da nicio primă.

– Am auzit de asemenea cazuri de la prieteni care lucrează în alte firme.

– Ce crezi, zise Mihai, a reacționat toată lumea la fel? Adică au crezut toți explicația oficială, sau au refuzat toți să o creadă?

– Nu, desigur. Unii au crezut că, într-adevăr, în anul respectiv nu a fost profit suficient. Alții au crezut că șefii mint. Unii erau foarte revoltați. Alții erau resemnați și liniștiți.

– Dar, cu excepția conducerii, câți dintre ei știau cu adevărat care era situația financiară a firmei? Avea careva dintre ei acces la cifrele reale, la cheltuieli și la încasări?

– Probabil că nu, zise Daniel.

– Deci niciunul dintre ei nu știa exact care este adevărul, zise Mihai.

– Înțeleg ce vrei să spui, zise Daniel, deși erau toți în aceeași situație, adică aveau doar o foarte vagă idee despre cum mergea firma la care lucrau, totuși au ajuns la concluzii foarte diferite. Da, e clar, ceva din interiorul lor i-a făcut fie să accepte, fie să respingă povestea oferită de conducere. Sau să o accepte parțial. Sau să o respingă parțial.

– Deși eu ți-am prezentat problema simplificat, tu ai înțeles că de fapt situația nu este fie albă, fie neagră, ci că pot fi multe nuanțe de gri. Predispoziția noastră interioară ne poate face să acceptăm ceva, să respingem ceva, să acceptăm parțial ceva, să acceptăm cu entuziasm ceva, să respingem parțial ceva, să respingem categoric ceva, să fim nehotărâți și să încercăm să ne lămurim, sau chiar să decidem că nu ne interesează deloc subiectul și că putem să-l uităm.

3.1.7. Viața de zi cu zi

Daniel încuviință din cap, iar Mihai continuă:

– După cum îți spuneam, acel ceva este prezent în mai toate aspectele vieții noastre, deoarece foarte des suntem puși în situația de a accepta sau a respinge un argument, sau în situația de a interpreta ceva și a trage o concluzie. Iată, de exemplu, la serviciu are loc o mică ceartă între doi colegi, să zicem între Andrei și George, toți ceilalți fiind martori. Crezi că vor interpreta toți la fel incidentul? Unii îi vor lua partea lui Andrei, alții îi vor lua partea lui George, alții le vor reproșa la amândoi că fac zgomot și nu-i lasă pe ceilalți să lucreze. Iar unii vor spune că ambii au dreptate, că exprimă greșit același lucru și că de fapt nu au de la ce să se certe.

– Da, am văzut situații de genul ăsta.

– Ei bine, acesta este încă un exemplu în care acel ceva interior al nostru reacționează diferit chiar și atunci când mai multe persoane au văzut și auzit exact același lucru, cu propriii lor ochi și cu propriile lor urechi. Hai să încercăm acum să găsim și niște exemple reale din viața ta.

– Cum anume? întrebă Daniel.

– Încearcă să-ți amintești, ai fost vreodată acuzat pe nedrept? Ți s-a reproșat vreodată că ai făcut ceva ce tu de fapt nu ai făcut?

– Cu siguranță, s-a întâmplat de multe ori. Evident, cei care m-au acuzat nu aveau de unde ști cu siguranță adevărul, dar ceva din interiorul lor a preferat să creadă că eu eram vinovat.

– Hai să căutăm și un exemplu pozitiv. Adică un exemplu în care tu ai făcut intenționat ceva rău, dar altcineva a preferat să creadă că de fapt nu ai făcut-o intenționat.

– Așa ceva nu se întâmplă prea des, dar da, îmi aduc aminte și de o asemenea întâmplare. Am mințit odată un prieten, iar adevărul a ieșit în curând la iveală. Dar prietenul meu nu m-a acuzat că l-aș fi mințit. Pur și simplu s-a gândit că i-am spus lucruri pe care eu le credeam sincer ca fiind adevărate, deși de fapt nu erau. Ceva din interiorul lui a preferat să creadă că nu l-am mințit intenționat. Îmi amintesc că m-am simțit foarte vinovat…

– Mă bucur că ai găsit și un exemplu în care cineva a preferat o explicație pozitivă, zise Mihai.

– Asemenea lucruri se întâmplă mereu. De exemplu, pui telefonul în mod silențios și îl uiți așa, pierzi câteva apeluri, observi asta seara, când e prea târziu să mai suni înapoi, și unii din cei ce te-au sunat trag concluzia că n-ai vrut să vorbești cu ei. Da, unii oameni sunt foarte suspicioși, trag imediat concluzia că au fost mințiți. Ceva din interiorul lor are o predispoziție spre asta, are ceva împotriva altor oameni.

– E posibil, zise Mihai, dar hai să nu judecăm motivele interioare ale oamenilor, nu le vom cunoaște niciodată cu siguranță.

– În același timp, unii oameni sunt foarte naivi, adică te cred și atunci când le spui o minciună. Înțeleg ceea ce încerci să spui. Nici cei naivi și nici cei suspicioși nu cunosc adevărul, dar ceva din interiorul lor îi face să încline într-o direcție sau în alta. Și amândoi se pot înșela, naivul poate crede o minciună, iar suspiciosul poate respinge adevărul.

– Dacă ne uităm cu băgare de seamă, vom vedea că ne confruntăm foarte des cu situații de acest gen, prin urmare trebuie să fim atenți la noi înșine, la modul în care filtrăm informațiile și argumentele cu care ne întâlnim în viața de zi cu zi. Dacă în fața acestei parcări ar fi o sută de oameni și fiecare ar fi întrebat câte mașini sunt în ea, toți fără excepție ar răspunde imediat că sunt patru mașini. Și asta din cauză că mașinile din parcare le sunt accesibile, chiar în fața propriilor lor ochi, iar numărarea lor este extrem de simplă, și rezultatul numărării nu este filtrat în niciun fel de nimic din interiorul lor. Dar orice alt lucru mai complex trece prin acest proces de filtrare, iar rezultatele, după cum vezi și tu, diferă de la om la om. Și uneori diferă chiar foarte mult.

– Da, recunoscu Daniel, sunt de acord.

– Am să-ți mai dau două exemple reale povestite de către Sfântul Paisie Aghioritul, despre care ți-am mai vorbit. Odată a fost vizitat de către un copil care nu îl cunoștea. „Vreau să-l văd pe Părintele Paisie”, a spus copilul, neștiind că vorbea chiar cu el. „S-a dus să cumpere țigări”, a răspuns acesta în glumă. „Se vede că s-a dus ca să cumpere pentru cineva”, a răspuns copilul.¹⁹

– Frumos din partea lui, nici nu s-a gândit că Părintele Paisie ar fi fost cel care avea nevoie de țigări.

– Evident, Sfântul Paisie nu fuma. Și iată și al doilea exemplu. Sfântul Paisie tocmai convinsese pe cineva să se lase de fumat, și acela lăsase pachetul de țigări în biserică, unde avusese loc discuția. Iar următorul om care a intrat a văzut pachetul și a tras concluzia că Sfântul Paisie fumează în biserică.²⁰

– Da, un exemplu tipic de concluzie greșită.

3.1.8. Sistemele complexe

– Acum am să-ți mai dau un exemplu de lucruri a căror cunoaștere este uneori incertă pentru noi, în pofida faptului că sunt lucruri făcute de noi înșine. Și aici mă refer la sistemele mecanice și electronice complexe. Deși acestea sunt create de către oameni, chiar oamenii care le-au făcut nu pot să le înțeleagă complet modul de funcționare. Menționez doar două exemple, și anume avioanele mari și programele pentru calculatoare. Ambele sunt extrem de complexe, sunt testate de sute sau mii de oameni înainte de a fi scoase pe piață, și totuși de multe ori sunt descoperite defecte de proiectare în ele și la ani de zile după ce au fost date în folosință. Complexitatea lor face ca anumite defecte să devină vizibile doar în anumite condiții. Am văzut cazuri de avioane de pasageri cu defecte de proiectare sau de fabricare care au provocat prăbușiri la câțiva ani după darea în folosință. Iată și un exemplu care include ambele categorii de produse: în anul 2007, șase avioane de luptă F22, recent date în folosință, au suferit o cădere totală a computerelor de bord când au trecut peste linia de schimbare a datei, știi, linia aceea imaginară care merge de la nord la sud prin mijlocul Oceanului Pacific.²¹ Problema a fost atât de serioasă, încât piloții nu au reușit să repornească calculatoarele, fără calculatoare navigația electronică nu mai era posibilă, și toate cele șase avioane au trebuit să se întoarcă la bază urmărind avioanele de realimentare care le însoțeau.

– Cum de s-a întâmplat așa ceva cu toate cele șase?

– Inginerii care scriseseră programul pentru acele calculatoare nu luaseră în calcul toate scenariile posibile. Și când avioanele au trecut acea linie, toate au avut aceleași probleme din cauză că același program rula pe toate cele șase calculatoare de bord. Avioanele ar fi putut zbura zeci de ani fără să observe cineva vreodată această problemă, dacă nu ar fi avut de traversat linia de schimbare a datei.

– Înțeleg foarte bine ce vrei să spui, confirmă Daniel, și eu lucrez cu calculatoare, și sunt perfect conștient de aceste probleme. Cel mai frustrant este atunci când un program nu merge bine pe calculatorul meu, dar merge fără probleme pe alte calculatoare. În asemenea cazuri este foarte dificil de găsit cauza reală și de remediat.

– Aceasta se datorează complexității inimaginabile a acestor produse. Cu alte cuvinte, este o altă limită a cunoașterii. Nu am să-ți dau exemple despre cum reacționează acel ceva din interiorul nostru în fața incertitudinilor cauzate de aceste sisteme complexe, deoarece probabil ai să te întâlnești cu ele doar dacă vei lucra la o firmă care produce programe de calculator sau vei face parte dintr-o echipă care anchetează prăbușirea unui avion. Le-am menționat doar pentru a vedea cât de limitată este uneori capacitatea noastră de a înțelege chiar și lucruri pe care le avem în fața ochilor și care sunt produsul muncii noastre. Ca să facem o comparație, gândește-te la jocul de șah și la jocul X și 0. Jocul X și 0 este predictibil, dacă ambii jucători sunt atenți, se va termina tot timpul cu remiză. Dar jocul de șah ni se pare extrem de complex, cu miliarde de miliarde de variante în care se poate desfășura, departe de a fi predictibil. Dar ni se pare așa doar din cauză că mințile noastre sunt incapabile să cuprindă toate variantele posibile, altfel șahul ar fi la fel de predictibil ca jocul de X și 0.

– Evident, și de asta în ultima vreme inginerii au construit calculatoare capabile să învingă jucători celebri. Acele calculatoare pur și simplu pot lua în calcul mai multe variante decât oponentul lor uman. Calculatorul nu este mai inteligent decât omul, ci doar poate calcula mult mai mult.

3.2. Limitele cunoașterii viitorului

– Bun, zise Mihai, deci am văzut cât de dificil este uneori să cunoaștem prezentul și cât de des folosim, de obicei chiar fără să ne dăm seama, acel ceva din interiorul nostru care filtrează atât de multe din informațiile pe care le primim. Hai să trecem mai departe acum și să vorbim pe scurt despre limitele cunoașterii viitorului. Spun „pe scurt”, deoarece aici nu sunt prea multe de zis. Viitorul este incredibil de dificil de prezis, aproape imposibil. Gândește-te doar la prognoza meteo, de câte ori se dovedește incorectă?

– Totuși, zise Daniel, anumite lucruri pot fi prezise, de exemplu eu pot prezice cu exactitate la ce oră va răsări soarele mâine.

Mihai zâmbi și răspunse:

– Iar eu pot prezice ora la care va apune soarele mâine. Putem face asta deoarece răsăritul și apusul soarelui sunt evenimente care se repetă zilnic cu exactitate. Dar hai să vedem altceva, poți prezice dacă economia mondială se va prăbuși complet în viitorul apropiat, sau nu?

– Hmmm… zise Daniel, asta e ceva mai greu. Mai ales din cauză că eu nu știu mare lucru despre economia mondială.

– Hai să-ți dau eu câteva detalii. Există o categorie de oameni, nu prea mulți, care susțin că economia mondială se va prăbuși în curând, total și iremediabil. Dacă le asculți argumentele, totul pare să aibă sens: oamenii consumă iresponsabil resursele planetei, în special petrolul și apa dulce subterană, iar aceste resurse se vor epuiza în curând, cauzând o criză mondială care nu se va sfârși decât cu moartea, de foame probabil, a majorității populației lumii.

– Ce scenariu apocaliptic, zise Daniel. Dar cred că am mai auzit astfel de predicții… Sunt reale?

– Este evident pentru oricine că dacă ai un sac cu cartofi și tot iei din el câte unul sau doi, și nu pui niciodată alții înapoi, până la urmă sacul se va termina. Deci este cât se poate de clar că, dacă lucrurile vor continua în acest fel, până la urmă economia mondială se va prăbuși complet. Resursele respective deja dau semne de epuizare în multe locuri din lume.

– Aha, deci nu sunt chiar exagerări. Tu crezi că va avea loc o astfel de prăbușire economică? Și dacă da, când?

– Chiar dacă într-adevăr se va întâmpla așa, mie mi se pare imposibil de prezis când anume va avea loc această prăbușire. E posibil să se întâmple și anul acesta, dar e posibil și să se întâmple abia peste încă 30 de ani. Mecanismele unei prăbușiri economice sunt mult prea complexe pentru a putea fi prezise. Un alt scenariu posibil este că omenirea va înceta să mai consume atât de multe resurse, ori de bună voie, ori forțată de împrejurări. Sau poate va reuși la timp să înlocuiască petrolul cu energii alternative, de exemplu cu energia solară și eoliană. În aceste cazuri, poate că nu va mai avea loc nicio prăbușire economică majoră în următorii 500 de ani.

– Da, energia solară și eoliană sunt viitorul, zise Daniel.

Mihai continuă:

– Există și o tabără opusă acestor apocaliptici, tabără care susține că nu va fi nicio prăbușire economică și că totul va merge din ce în ce mai bine. Ambele tabere care dezbat acest subiect pornesc de la aceleași informații. Cantitatea de petrol produsă și consumată anual, cantitatea de petrol estimată să mai fie în pământ, cantitatea de apă dulce extrasă anual din rezervoarele naturale subterane, cantitatea de apă adăugată anual de ploi și râuri în respectivele rezervoare, creșterea exponențială a datoriilor publice ale guvernelor lumii, toate aceste informații sunt publice și accesibile tuturor. Ambele tabere au acces la ele și le folosesc ca punct de plecare pentru raționamentul lor. Și totuși ajung la concluzii complet diferite.

– Ceva din interiorul lor vede lucrurile într-un mod cu totul diferit, observă Daniel.

– Da, și în ambele tabere există oameni extrem de bine motivați interior. Unii dintre ei sunt ferm convinși că economia se va prăbuși anul acesta. Alții sunt ferm convinși că nu se va prăbuși în decursul vieții lor. Dar nu trebuie să judecăm motivele lor.

– Nu înțeleg însă de ce problema este atât de complicată și neclară, încât să ajungă la concluzii diametral opuse. Numerele acelea, cantitățile de petrol de exemplu, nu sunt destul de clare? Mie mi se pare un simplu calcul matematic.

– Nu e chiar așa. Problema nu este neapărat că se va termina petrolul, pentru că nu se va termina de tot. Problema este că petrolul devine din ce în ce mai scump de extras, deoarece petrolul ieftin a fost deja extras de mult. Petrolul din șisturi, de exemplu, este semnificativ mai scump decât petrolul extras în Arabia Saudită. Iar petrolul produs din kerogen este și mai scump. Există statistici care arată că în ultimii zece ani industria petrolieră a cheltuit aproape de trei ori mai mulți bani decât în precedenții zece ani, și asta pentru a extrage aproape aceeași cantitate de petrol. Aceasta este, cred eu, o dovadă clară că petrolul ieftin e aproape terminat. Alte studii spun că pentru a extrage un baril de petrol acum cheltuim de cinci ori mai mult decât cheltuiam cu 15 ani în urmă. Altă dovadă clară că petrolul ieftin este pe sfârșite²².

– Și apa dulce?

– Și cu apa avem probleme. În multe locuri din lume imensele rezervoare naturale subterane sunt în declin . Dintr-unul din cele mai mari rezervoare din America de Nord, Ogallala²³, se extrage anual de aproximativ șase ori mai multă apă față de cât varsă în el ploile și râurile. Nu trebuie să fii matematician ca să înțelegi că respectivul rezervor va seca până la urmă. Și la o asemenea rată de extracție durează, de exemplu, șaizeci de ani pentru ca râurile și ploile să repare zece ani de consum. Cu alte rezervoare de apă situația este și mai rea, deoarece apa de ploaie și din râuri nu ajunge până la ele, și dacă seacă, așa rămân. În statul american California sunt regiuni în care nivelul solului scade cu câțiva centimetri sau chiar zeci de centimetri în fiecare an, datorită faptului că apa subterană este extrasă pentru irigații. Apoi, aceste rezervoare nu sunt uniforme. Adică atunci când seacă, nu seacă peste tot în același timp. Sunt locuri în care apa deja s-a terminat. Orășelul Happy din statul american Texas este un exemplu bine cunoscut. Cândva era o înfloritoare comunitate agricolă, alimentată de rezervorul Ogallala. De câțiva ani însă, apa din subteran s-a terminat și zona din jurul orășelului Happy redevine aridă, semi-deșertică.

– Înțeleg, zise Daniel, nu este un simplu calcul matematic, nu poți doar să împarți două numere și să afli exact data la care se va termina petrolul sau data când va dispărea pânza freatică.

– În afară de asta, populația lumii începe să devină conștientă că nu e bine să consume atât de multe resurse. În același timp, se extinde mult folosirea energiei solare și eoliene, deși încă e cale foarte lungă până să poată înlocui complet petrolul. Și chiar dacă l-ar înlocui, asta ar rezolva doar jumătate din problemă, pentru că doar aproximativ jumătate din petrol este folosită pentru a produce combustibili; din cealaltă jumătate se fac materiale plastice și multe alte substanțe pe care le folosește societatea modernă.

– Se pare că sunt argumente bune de ambele părți și, într-adevăr, e greu să prezici dacă economia se va prăbuși în curând sau nu.

– Încă un exemplu, zise Mihai, de cazuri în care oameni diferiți filtrează aceleași argumente în moduri cu totul diferite. Cred că e clar acum, prezicerea viitorului e aproape imposibilă pentru noi. O limită a cunoașterii evidentă, după părerea mea. Încă o dată, eu nu sunt de partea nimănui, doar am încercat să-ți arăt cât de dificil este de prezis viitorul.

– Da, aprobă Daniel. Cum se vede problema asta din punct de vedere religios?

– Viitorul este în mâinile lui Dumnezeu, Care este atotputernic și Care poate face orice. Dacă noi, oamenii, am păcătui mai puțin, și dacă ar fi de folos sufletelor noastre, atunci poate Dumnezeu ne-ar da suficientă ploaie încât toate problemele noastre cu apa ar fi rezolvate.

– Și petrolul, sau alternativele la petrol?

– Omenirea a trăit mii de ani și fără petrol.

3.3. Limitele cunoașterii trecutului

3.3.1. Mașinile din parcare

Mihai se gândi câteva momente, apoi spuse:

– Acum să mergem mai departe și să vorbim despre cunoașterea trecutului, ceva aproape la fel de dificil ca și cunoașterea viitorului. Vezi, dacă te-aș întreba câte mașini sunt în această parcare, ai răspunde imediat că sunt patru. Dar dacă te-aș întreba câte mașini erau acolo ieri, la aceeași oră?

– Înțeleg problema, zise Daniel, cum oare ai putea să răspunzi la întrebarea asta?

– Singurul mod în care ai putea încerca să răspunzi ar fi să te uiți în jur și să vezi dacă nu există cumva camere de supraveghere video.

– Aha, mormăi Daniel, supărat că nu se gândise la această rezolvare.

– Dar chiar dacă vei găsi camere video, și chiar dacă administratorii lor ți-ar da acces la înregistrarea de ieri de la ora asta, cum oare ai putea ști dacă înregistrarea este autentică sau nu?

– De obicei înregistrările astea au data și ora într-un colț.

– Și crezi că nu poate cineva să facă o înregistrare falsă, în care să se vadă altă dată sau oră decât cea reală? Ai spus că lucrezi cu calculatoare. Iată, eu am o cameră foto digitală care poate plasa într-un colț al fotografiei data și ora. Dar camera foto nu știe care este data și ora reală, așa că dacă eu îi spun că suntem în anul 2011, fotografiile pe care le va scoate vor avea imprimat anul 2011, în pofida faptului că anul real este 2015.

– Da, într-adevăr, e foarte ușor să faci astăzi o înregistrare cu data de ieri sau de mâine. Dar de ce ar face cineva așa ceva?

– În mod normal nu are nimeni motive să falsifice înregistrările video ale unei parcări. Dar dacă la un moment dat poliția anchetează o infracțiune gravă și vrea să vadă dacă într-o anume zi, la o anume oră, în parcare se afla o anume mașină? Pentru cineva acesta ar putea fi un motiv foarte serios pentru a falsifica înregistrarea, dacă are acces la ea.

– Încep să înțeleg ce vrei să spui, este extrem de greu să cunoaștem cu siguranță cum au decurs anumite evenimente din trecut.

– Da, zise Mihai, și mai mult decât atât, informațiile pe care le avem despre trecut nu sunt verificabile. Predicțiile despre viitor sunt verificabile: dacă cineva prezice o criză economică peste doi ani, ei bine, peste doi ani vom vedea cu propriii noștri ochi dacă a avut dreptate sau nu. Dar dacă cineva face o anumită afirmație despre trecut, indiferent cât de multe argumente bune ne oferă, este imposibil să ne întoarcem în timp și să vedem cu propriii noștri ochi dacă într-adevăr a fost așa sau nu. Deci chiar dacă vei obține o înregistrare video cu parcarea, având în colț data de ieri, nu te poți întoarce în timp ca să vezi cu propriii tăi ochi dacă înregistrarea este autentică sau nu. Ceva din interiorul tău va trebui fie să creadă, fie să nu creadă pe cuvânt persoana sau persoanele sau instituția care administrează camera de supraveghere.

– Da, aprobă Daniel, până la urmă tot trebuie să ai încredere în cineva, să crezi pe cineva pe cuvânt.

– Și iată și o problemă de logică legată de investigarea trecutului. Să zicem că vreo câteva zeci de mii de oameni echipați așa cum erau soldații în antichitate, cu arme antice, cai și elefanți, traversează cu succes Alpii de câteva zeci de ori, înainte și înapoi. Este asta o dovadă științifică a faptului că Hannibal și armata sa au făcut la fel acum 2.200 de ani? Evident că nu, este doar o dovadă că ar fi putut face la fel, nu că au și făcut asta. Bineînțeles, nimeni nu se îndoiește de traversarea Alpilor de către armata cartagineză, tot ce voiam eu să spun este că evenimentele din trecut nu pot fi demonstrate științific, pot fi doar crezute, sau nu, pe baza relatărilor celor care au trăit în acea perioadă.

3.3.2. Călătoria până la Lună

După o scurtă tăcere, Mihai spuse:

– Daniel, ești gata acum să analizăm împreună un exemplu foarte celebru și foarte controversat?

– Care anume?

– Aterizarea pe Lună sau, mai corect, aselenizarea.

– Ah, da, acesta cu siguranță este un subiect controversat. Cunosc și eu multe persoane care cred că totul a fost o înscenare.

– Despre asta s-au spus multe. S-au făcut documentare care încercă să dovedească că totul a fost o farsă. S-au făcut și alte documentare, care încearcă să dovedească că totul a fost real. Au fost prezentate argumente că respectivele fotografii și filmări nu sunt reale. Au fost prezentate și argumente că respectivele fotografii și filmări sunt reale. S-a spus și că urmele și resturile lăsate de astronauți pe Lună au fost fotografiate de mai multe ori de către diverși sateliți sau sonde, aparținând mai multor țări. Și așa mai departe.

– Deși nu sunt sigur, înclin totuși să cred varianta oficială, zise Daniel.

– Și eu înclin să cred varianta oficială. Totuși, acum încerc să nu iau partea nimănui, ci doar să-ți arăt ție că ne este imposibil să știm cu adevărat ce s-a întâmplat atunci. Adevărul este acesta: cu excepția câtorva zeci de oameni direct implicați, nimeni nu știe absolut sigur, pentru că nimeni altcineva nu a fost acolo să vadă cu propriii ochi. Noi, toți ceilalți, nu putem face altceva decât să credem. Și ceva din interiorul nostru ne va face să credem fie că NASA²⁴ spune adevărul, fie că NASA minte. În cazul meu, ceva din interior îmi mai spune și că trebuie să recunosc, deși mândria mea poate se opune, că pur și simplu nu am de unde ști adevărul cu certitudine și că trebuie să mă resemnez astfel. Oricum, acesta nu este un subiect atât de important cum este existența lui Dumnezeu, sau religia adevărată, așa că nu cred că merită să aflu adevărul cu orice preț.

– Cândva m-a atras această dezbatere și mă gândesc, oare nu s-ar putea găsi o cale de a demonstra definitiv care versiune este cea adevărată?

– Păi hai să ne gândim la câteva scenarii. Dacă într-adevăr călătoria până la Lună nu a avut loc, și cineva din cei implicați direct se hotărăște să recunoască asta public, dar NASA va continua să mintă, contrazicându-i mărturisirea, noi pe cine vom crede? Sau, dacă într-adevăr călătoria până la Lună a avut loc, dar cineva din cei implicați direct ajunge acum într-o situație materială dificilă și se hotărăște să „recunoască” că totul a fost o minciună? În felul acesta devine celebru și câștigă mulți bani. Evident, NASA va nega „mărturisirea” lui. Tu de data asta pe cine vei crede? Cum vei deosebi primul scenariu de al doilea?

– Într-adevăr, până la urmă tot trebuie să apelez la ceva din interiorul meu care să-mi spună pe cine să cred.

– Mergem mai departe: dacă ajungi tu însuți pe Lună și vezi cu ochii tăi steagul, urmele și resturile modulelor, vei crede că NASA a spus adevărul? De unde vei ști că rămășițele nu au fost plasate acolo mult mai târziu, să zicem cu un an sau doi înainte de a ajunge tu pe Lună? Dar dacă tu ajungi pe Lună și nu găsești nicio urmă acolo, dar NASA continuă să susțină că a spus adevărul și că astronauți din altă țară i-au șters urmele, pentru a-i discredita? Ar fi greu de șters urmele acelea, dar nu imposibil. Deci în acest caz, pe cine ai crede?

– Mă doare capul, se plânse Daniel, chiar nu există nicio metodă prin care am putea ști sigur?

– Doar dacă NASA chiar minte, și la un moment dat toți cei implicați se hotărăsc să recunoască public acest lucru. Altă cale nu văd. Trebuie să recunoști: adevăr sau minciună, s-a întâmplat în trecut și tu nu ai fost de față ca să vezi cu propriii tăi ochi. Deci nu ai cum să știi cu certitudine, poți doar să-i crezi pe cei implicați sau pe cei care îi contrazic. Puterile noastre de a „vedea” trecutul sunt extrem de limitate.

3.3.3. Investigarea infracțiunilor

– Cred că încep să văd unde mă duci. Religia se bazează tot pe evenimente din trecut.

– Vezi bine, și mai avem foarte puțin până acolo. Hai să aruncăm o privire acum la alte probleme din trecut cu care unii oameni se confruntă foarte des, și anume investigațiile criminalistice. O asemenea investigație implică aproape de fiecare dată descifrarea unor evenimente din trecut, evenimente care de obicei au avut loc doar cu câteva zile sau cu câteva săptămâni în urmă.

– Întotdeauna mi-au plăcut filmele și cărțile polițiste, zise Daniel.

– Ratele de succes ale acestor investigații variază foarte mult, de la o țară la alta și de la un tip de infracțiune la altul. Orice polițist îți poate spune că rata de rezolvare a cazurilor de mașini zgâriate este aproape zero, iar rata de rezolvare a omorurilor este destul de mare. Dar cazurile pe care poliția și procuratura le consideră rezolvate nu sunt neapărat așa. Cred că am auzit cu toții de oameni care au fost condamnați, au stat în închisoare câțiva ani, și apoi s-a descoperit că nu erau vinovați. Însă ceea ce nimeni nu știe este câți oameni nevinovați încă mai sunt în închisori. Va fi vreodată nevinovăția lor descoperită?

– Deci criminalistica și justiția mai comit și erori, observă Daniel.

– Procedura spune că suspectul este considerat nevinovat până la dovedirea vinovăției. Astfel, foarte mulți suspecți, unii dintre ei probabil vinovați, sunt achitați din lipsă de probe. Dar cu toate acestea, se întâmplă uneori și invers, adică oameni nevinovați sunt găsiți vinovați. În America există o organizație națională numită The Innocence Project care investighează cazurilor unor condamnați care susțin că nu sunt vinovați²⁵. Sute de astfel de cazuri au fost descoperite până acum, și acei oameni au fost eliberați.

– Mă gândesc, zise Daniel, oare nu se pot face greșeli și în procesul de descoperire a celor condamnați pe nedrept ? Nu au fost astfel eliberați și unii oameni care de fapt erau vinovați?

– Este foarte posibil și asta, zise Mihai, ceea ce este imposibil este să știm cu certitudine.

– De ce greșește justiția? De ce condamnă oameni nevinovați?

– Din cauză că evenimentele investigate au avut loc în trecut, iar judecătorul și jurații nu au fost de față ca să le observe. La prima vedere s-ar părea că, dacă există martori oculari sau dacă suspectul recunoaște că a comis fapta, cazul este rezolvat. Dar lucrurile nu sunt tot timpul așa de simple. Au existat multe cazuri în care suspectul a fost identificat de către un martor ocular, sau chiar de către mai mulți martori, a fost condamnat, a stat mulți ani în închisoare, iar apoi s-a dovedit că nu era vinovat: martorul sau martorii oculari se înșelaseră²⁶. The Innocence Project susține că identificarea eronată de către martori oculari este principala cauză a condamnărilor greșite, jucând un rol în peste 70% dintre cazurile descoperite.

– Asta e cu adevărat șocant, zise Daniel, nu știam că martorii oculari se pot înșela atât de des.

– Și chiar în cazul în care suspectul își recunoaște vina, tot nu poți ști sigur că este într-adevăr vinovat. În majoritatea țărilor un suspect care se recunoaște vinovat primește o pedeapsă semnificativ mai mică, și în plus poate fi și eliberat condiționat mai devreme. În unele din cazurile menționate mai înainte, suspecții nu au recunoscut acuzațiile, și datorită acestui lucru adevăratul vinovat a fost prins până la urmă. Dar poate mulți oameni, în locul lor, văzându-se identificați de mai mulți martori oculari, s-ar fi gândit că nu au nicio șansă să scape și ar fi „recunoscut” că sunt vinovați, deși nu erau, pentru a primi o pedeapsă mai mică.

– Mie, zise Daniel, cele mai dificile mi se par cazurile în care este cuvântul cuiva împotriva cuvântului altcuiva, și există foarte puține alte indicii. Mi se par aproape imposibil de rezolvat corect; până la urmă, judecătorul sau jurații trebuie pur și simplu să creadă pe unul din ei. Iar uneori se întâmplă ca și indiciile acelea puține să fie neclare și interpretabile. Știu ce urmează să spui, decizia este luată de către acel ceva interior.

– Da, așa este. Iată și un exemplu: Cu câțiva ani în urmă, în Italia a avut loc o crimă care a făcut vâlvă în toată lumea. Victima era o studentă din Marea Britanie, iar suspecții principali erau o studentă din America și un student italian. Ei bine, cei doi suspecți au fost judecați de mai multe ori, au fost condamnați, apoi au fost rejudecați, eliberați din lipsă de probe, apoi cazul a fost iarăși deschis. Știința modernă pur și simplu nu poate determina exact cine este vinovatul. Crima a avut loc în trecut, judecătorii nu au fost de față să o vadă cu propriii lor ochi, suspecții neagă acuzațiile, așa că nimeni nu are de unde ști cu adevărat ce s-a întâmplat acolo. E posibil ca cei doi să fie cu totul nevinovați, niște victime ale sistemului judiciar. Dar e posibil și ca cei doi să fie niște criminali cu sânge rece, care au ucis-o pe studenta britanică cu premeditare. Există vreo cale prin care am putea afla adevărul? Nu cred, știința modernă este neputincioasă în această privință.

– Mă gândeam că în zilele noastre ADN-ul poate ajuta la rezolvarea acestui fel de probleme.

– Ce anume dovedește prezența ADN-ului cuiva, să-i zicem X, pe mânerul unui cuțit? Dovedește doar că X a ținut cândva acel cuțit în mână. Dar dacă mai apoi a venit Y cu mănuși și a folosit acel cuțit pentru a-l ucide pe Z? Oare s-a șters tot ADN-ul lui X de pe cuțit? Oare dacă X și Z erau dușmani și se urau unul pe altul, judecătorul sau jurații vor considera că X a avut un motiv să-l omoare? Va fi X condamnat pentru crimă? Dacă va fi ferm convins că va fi condamnat, oare va „recunoaște” X fapta, pentru a primi o pedeapsă mai mică? Am spus că prezența ADN-ului poate dovedi că X a ținut cândva cuțitul în mână? Dar dacă W a vrut să-i facă o înscenare lui X și a obținut cumva o mostră de ADN de-al lui, să zicem de pe un alt obiect pe care X chiar a pus mâna, sau de pe niște haine ale lui X, și a plasat acel ADN pe arma crimei? Ți se pare imposibil? Tot ce trebuie este o picătură de transpirație, conține suficient ADN pentru a face legătura între un om și o armă.

– Pe mine cazurile astea mă sperie, zise Daniel. Mi se pare absurd în secolul XXI să fii condamnat pentru ceva ce nu ai făcut.

– Ți-am spus toate astea despre erorile judiciare pentru a înțelege mai bine cu ce ne confruntăm atunci când încercăm să descifrăm trecutul cu ajutorul științei. Și acum un ultim exemplu: În anul 2005, cunoscutul cântăreț american Michael Jackson a avut iarăși probleme cu justiția, fiind acuzat de comportament indecent față de minori. În perioada procesului s-a făcut un sondaj de opinie, pentru a vedea dacă oamenii de rând îl cred vinovat sau nevinovat. Ceva ce iese imediat în evidență din rezultatele acelui sondaj este că 70% dintre albi îl credeau vinovat, față de doar 30% dintre negri²⁷.

– O diferență foarte mare, observă Daniel.

– Atât albii, cât și negrii aveau acces la aceleași informații despre el, în special de la televizor. Nici unii și nici alții nu fuseseră de față la acele evenimente pentru a vedea cu ochii lor ce făcuse Michael Jackson.

– Da, zise Daniel. Dar ceva din interiorul lor înclina fie spre a-l crede vinovat, fie spre a-l crede nevinovat. Dar justiția l-a găsit nevinovat. Dacă jurații au avut dreptate, atunci 70% dintre albi și 30% dintre negri au greșit. Înțeleg problema. Este greșit să consideri pe cineva vinovat doar din cauza culorii sale. Dar este la fel de greșit și să-l consideri nevinovat doar din cauza culorii sale.

3.3.4. Istoria antică

Mihai se gândi câteva secunde, își mai privi o dată ceasul, apoi continuă:

– Dacă investigarea trecutului recent poate uneori ridica atâtea probleme, cum oare vom reuși să descifrăm trecutul îndepărtat, evenimentele care au avut loc cu sute sau mii de ani în urmă? Tot ce avem la dispoziție pentru cercetarea științifică sunt ruinele vechilor civilizații, obiectele rămase de la ele și multe, foarte multe manuscrise. Toate acestea ne ajută să ne formăm o imagine, mai mult sau mai puțin detaliată, despre cum arăta trecutul îndepărtat. Dar nu putem să ne întoarcem în timp și să vedem cu ochii noștri dacă imaginea pe care ne-o formăm este adevărată sau nu. Desigur că și în acest proces ceva din interiorul nostru filtrează și interpretează toate aceste surse de informații despre trecut. De exemplu, mulți cercetători resping din start orice sursă scrisă, orice manuscris care relatează evenimente supranaturale sau evenimente care li se par lor de neconceput. Au fost ei de față la respectivele evenimente? Nu, dar ceva din interiorul lor îi face să le considere basme.

– Încet-încet te apropii de religie, observă Daniel.

– Da, și uite și un exemplu: Biblia vorbește despre un imperiu antic numit Asiria. Dar până în secolul XIX, în afara Bibliei nu existau alte surse istorice importante care să-l menționeze, așa că unii necredincioși se îndoiau că existase vreodată. Dar pe la jumătatea secolul XIX arheologii au dezgropat ruinele orașului Ninive, care a fost capitala acestui imperiu. Criticii Bibliei au fost nevoiți să recunoască că s-au înșelat.

– Până acum, personajul principal al povestirii tale a fost acel ceva interior, remarcă Daniel.

– Da, răspunse Mihai, a trebuit să încep cu asta înainte de a discuta argumentele în favoarea religiei și argumentele împotriva teoriei evoluției. Cred că ți-am arătat suficient de clar cât de limitate sunt puterile noastre de a investiga prezentul, viitorul și trecutul. Cred că acum este evident că fiecare dintre noi are acel ceva interior care este prezent în toate aspectele vieții noastre și ne afectează modul în care percepem tot ce se întâmplă în jurul nostru, modul în care îi vedem pe prietenii noștri, modul în care vedem prezentul, modul în care ne imaginăm viitorul și trecutul.

– Bine, sunt de acord, zise Daniel oarecum nerăbdător. Acum să revenim la întrebarea mea inițială, ce te face să crezi că există Dumnezeu?

– Privește această mașină care trece acum prin fața noastră. A fost proiectată de niște ingineri și construită de niște muncitori în interiorul unei uzine, nu? Dar dacă ți-aș spune că de fapt nu a fost construită de oameni, ci că ploaia, vântul și alte elemente ale naturii au asamblat din întâmplare componentele și a rezultat o mașină? Ai zice că nu-s întreg la minte, nu-i așa? Ei bine, dar o ființă vie, de mii sau milioane de ori mai complexă decât o mașină? Oare nu are și ea nevoie de un Inginer care să o proiecteze? Dar iată că știința modernă vine și ne spune altceva. Ne spune că de fapt nu este nevoie de niciun Creator și că totul s-a întâmplat de la sine, de-a lungul a miliarde de ani.

– Big Bang și evoluție.

– Ei bine, zise Mihai, hai să luăm acum pe rând aceste argumente ale științei și să le analizăm.

– În sfârșit, zise Daniel.

4. Miliarde de ani?

4.1. Câteva chestiuni generale

[…]

4.1.3. O teorie extrem de absurdă

– Înainte de a analiza argumentele despre vârsta Universului, vreau să menționez pe scurt o teorie absurdă. A fost propusă de evoluționiști ca o glumă, ca un mod de a-i lua în râs pe credincioși, dar poate foarte bine să fie folosită și împotriva lor.

– Ce teorie? întrebă Daniel curios.

– Pregătește-te să auzi cel mai absurd scenariu pe care l-ai auzit vreodată: Universul are vârsta de câteva ore. A fost creat în această dimineață, și noi la fel.

– Îmi amintesc destul de bine ce am făcut ieri, zise Daniel râzând.

– Toate amintirile noastre de o viață au fost create în această dimineață și implantate în mintea noastră. Tot procesul a durat câteva sutimi de secundă. Dumnezeu este atotputernic și poate să facă și așa ceva dacă vrea. Această teorie a fost propusă pentru prima dată, ca o glumă și într-o formă ușor diferită, de către Bertrand Russell, un filosof ateu. Apoi a fost dezvoltată de alții sub numele de „joism”²⁸, deoarece formularea finală spune că „lumea a fost creată joia trecută”.

Daniel râse.

– Bine… Tu însuți spui că este o teorie absurdă, de ce o menționezi?

– Deoarece vreau să înțelegi cu adevărat cât de limitată este puterea științei de a cerceta trecutul. Cum ar putea oare știința să demonstreze vreodată că această teorie este falsă? Sau dacă ar fi adevărată, cum ar putea vreodată știința să determine acest lucru? Dacă toți savanții și toate laboratoarele din lume s-ar concentra doar pe această problemă, ar putea ei vreodată să aducă cel mai mic argument științific pro sau contra?

– Bun, și tu ce fel de argumente aduci împotriva ei? întrebă Daniel.

– Nu aduc niciun argument științific, răspunse Mihai, deoarece nu este posibil să argumentezi astfel. Îți spun doar că ceva din interiorul meu este absolut sigur că această teorie este falsă.

– Nu cred că nu există chiar niciun argument împotrivă. De exemplu, dacă teoria ar fi adevărată, Dumnezeul tău ar fi mincinos, deoarece ți-a plasat în minte informații false.

– Este un argument foarte bun, dar nu este un argument științific. Este un argument teologic sau moral. În afară de asta, chiar dacă Dumnezeu ne-ar fi dat informații false, nu văd în asta o problemă serioasă. Și noi le mai dăm uneori informații false copiilor noștri mici, atunci când nu au vârsta necesară pentru a înțelege adevărul. De exemplu, le spunem că bebelușii sunt aduși de către barză.

– Bun, dar teoria asta este extrem de improbabilă.

– Improbabilă? întrebă Mihai. Și cum anume ai calculat probabilitatea? Ce formulă matematică ai folosit? Când dai cu zarul știi că probabilitatea de a cădea oricare din fețe este 1/6, deoarece ai zarul în fața ochilor și îl vezi că este simetric și echilibrat. Dar spune-mi, te rog, cum calculezi probabilitatea ca Dumnezeu să fi creat Universul în dimineața asta? Cunoști tu mintea lui Dumnezeu, astfel încât să poți deduce cât de probabil sau de improbabil este ca El să facă așa ceva? Nu cumva ceva din interiorul tău simte că acea probabilitate este zero?

– Da… Poate că e într-adevăr așa. Dar dacă raționezi astfel, nu mai poți fi sigur de nimic.

– Așa este, din punct de vedere științific nu poți fi absolut sigur de nimic. Și dacă respingem acest raționament, nu facem decât să ne mințim pe noi înșine că știința ne-ar putea oferi răspunsuri absolut sigure. Nu, știința nu poate determina asemenea lucruri. Gândește-te cu atenție la această teorie absurdă și vei avea o revelație. Vei descoperi cât de neputincioasă este știința, mai exact, cât de slabă, cât de inexistentă este capacitatea omului de a cunoaște lucrurile doar prin propriile sale puteri. Omul nu poate ști că ziua de ieri a existat, omul poate doar să creadă și atât.

Daniel rămase pe gânduri. Îi venea greu să accepte că pur și simplu nu putea găsi niciun argument rațional, științific, împotriva unei teorii atât de absurde.

În loc de capitolele lipsă

În continuare, Daniel și Mihai poartă o conversație lungă despre teoria Big Bang-ului, vârsta Universului și a Pământului, despre teoria evoluției, și despre care religie este cea adevărată. Discuția lor include subiecte precum:

Lumina galaxiilor îndepărtate este deplasată spre roșu, fenomen numit redshift.

Energia întunecată și materia întunecată nu au fost detectate în laborator, existența și natura lor este doar presupusă de către cei care cred că Universul și Pământul au miliarde de ani vechime.

Forma spiralată a galaxiilor indică o vârstă mult mai mică decât presupusele miliarde de ani.

Cometele, despre care se presupune că s-au format odată cu sistemul solar, au o durată de viață maximă de 10-15 mii de ani. Așa-zisul nor al lui Oort, presupusul depozit de comete, nu a fost observat niciodată, existența lui este doar presupusă de către cei care cred în miliarde de ani.

Problemele metodelor de datare radiometrică. Chiar și celebra metodă izocronă, care nu depinde de cunoașterea cantităților inițiale de izotopi, dă vârste greșite de multe ori, iar uneori chiar vârste negative (din viitor).

Viteza de difuzie a heliului din cristalele de zircon, precum și multe alte ceasuri geologice, indică o vârstă mult mai mică a planetei noastre.

Sistemele vii sunt extraordinar de complexe. Chiar și un organism unicelular, o bacterie, este ca o adevărată platformă industrială. Este imposibil ca o „simplă” celulă vie să fi apărut din senin, chiar dacă întregul Univers ar fi plin ochi cu așa-zisa supă pre-biotică.

Evoluția materialului genetic este extrem de improbabilă, chiar dacă întregul Univers ar fi plin ochi cu celule care încearcă să evolueze.

Funcționarea organismelor vii nu poate fi explicabilă fără existența sufletului. De exemplu, plierea proteinelor.

Nu există fosile care să susțină teoria evoluției; adică nu există fosile tranziționale. Chiar și unii evoluționiști recunosc asta.

În toată lumea găsim nenumărate legende similare cu Potopul biblic, ceea ce sugerează că au o sursă comună, un eveniment real, a cărui relatare a fost transmisă din generație în generație. La fel și cu ziua lungă a lui Iosua (sau noaptea lungă pe continentul american).

Adevărata revelație divină, revelația creștină, a fost însoțită de cele mai mărețe minuni.

Raiul și iadul sunt foarte reale, dar ele sunt, în primul rând, stări eterne ale sufletului. În viața de apoi, ele există și ca locuri „fizice”, palpabile, dar asta este de importanță secundară.

Păcatul este o boală a sufletului. Păcătoșii din iad suferă veșnic deoarece sufletele lor sunt bolnave pentru totdeauna, nu din cauză că îi torturează un Dumnezeu răzbunător, provocându-le durere în mod intenționat, din răzbunare. Dumnezeu vrea să ne mântuiască pe toți, dar trebuie să vrem și noi.

Biserica Ortodoxă de Răsărit este singura Biserică adevărată a lui Hristos. Deși la prima vedere romano-catolicismul poate părea asemănător cu ortodoxia, există însă și diferențe majore. De exemplu, cele două religii văd rostul Răstignirii lui Hristos în moduri foarte diferite.

Cinstim icoanele și sfinții, le venerăm, dar nu ne închinăm lor așa cum ne închinăm lui Dumnezeu. Și în limba greacă și în cea latină au existat, de la începutul creștinismului, verbe diferite pentru aceste acte religioase.

Extratereștrii sunt demoni care încearcă să ne înșele. Răpirile de către extratereștri sunt foarte asemănătoare cu posedările demonice.

Aceste capitole, care lipsesc din acest extras, pot fi găsite în ediția completă, intitulată Dialog cu un necredincios, de același autor.

Capitolele care lipsesc din acest extras:

4. Miliarde de ani?
    4.1. Câteva chestiuni generale
        4.1.1. Se poate ca Universul să fie etern?
        4.1.2. Versiunea științei
        4.1.3. O teorie extrem de absurdă
    4.2. Vârsta Universului
        4.2.1. Legile fizicii
        4.2.2. Distanța până la stele
        4.2.3. Energia întunecată
        4.2.4. Radiația de fond
        4.2.5. Materia întunecată
        4.2.6. Cometele
        4.2.7. Lumina stelelor și timpul
        4.2.8. Explicații naturale și supranaturale
        4.2.9. Universul sub-atomic
    4.3. Vârsta Pământului
        4.3.1. Datarea radiometrică
        4.3.2. Echilibrul izotopilor radioactivi
        4.3.3. Heliul din cristalele de zircon
        4.3.4. Sodiul din mări și oceane
        4.3.5. Istoria scrisă
        4.3.6. Dendrocronologie
        4.3.7. Straturile de gheață

5. Pot ființele vii să evolueze?
    5.1. Complexitatea vieții
        5.1.1. Complexitatea mecanismelor celulare
        5.1.2. Plierea proteinelor
        5.1.3. Sufletul dă viață trupului
        5.1.4. Sufletul și transplantul de inimă
        5.1.5. Explicația corectă
    5.2. Originea vieții
        5.2.1. Generarea spontană?
        5.2.2. Numărul maxim de încercări
        5.2.3. Chiralitate
        5.2.4. Maimuțele și mașina de scris
    5.3. Pot viețuitoarele evolua în forme de viață diferite?
        5.3.1. Recombinarea genetică
        5.3.2. Mutațiile genetice
        5.3.3. Complexitatea ireductibilă
        5.3.4. Există mutații benefice?
        5.3.5. Problema etapelor intermediare
        5.3.6. Bacteriile și citrații
        5.3.7. Schimbări observate la formele de viață din prezent
    5.4. Evoluție controlată?

6. Lipsa fosilelor
    6.1. Rezerva fosiliferă
    6.2. Ce spun evoluționiștii despre fosile?
    6.3. Douăzeci de fosile

7. Alte argumente
    7.1. Organele vestigiale
    7.2. Ontogeneza recapitulează filogeneza?
    7.3. Este evoluția o teorie științifică?
    7.4. Argumente etice

8. Religia adevărată
    8.1. Câteva credințe de bază
        8.1.1. Creația
        8.1.2. Revelația
        8.1.3. Despre islam
        8.1.4. Ziua lungă a lui Iosua
        8.1.5. Potopul lui Noe
        8.1.6. Dinozaurii     8.2. Ce sunt raiul și iadul?
    8.3. Iadul în viziunea Bisericii Ortodoxe
        8.3.1. Sfântul Ioan Damaschin
        8.3.2. Sfântul Teofan Zăvorâtul
        8.3.3. Sfântul Paisie Aghioritul
        8.3.4. Sfântul Siluan Athonitul
        8.3.5. Sfântul Ioan Maximovici
        8.3.6. Sfântul Nifon
        8.3.7. Sfântul Apostol Pavel
        8.3.8. Sfântul Isaac Sirul
        8.3.9. Sfântul Nicolae Cabasila
        8.3.10. Sfântul Maxim Mărturisitorul
        8.3.11. Sfântul Grigore cel Mare
        8.3.12. Patericul egiptean
        8.3.13. Enciclopedia
        8.3.14. Dostoievski
        8.3.15. Despre metafore
        8.3.16. Concluzie despre iad
        8.3.17. Iadul lui Sartre
        8.3.18. Un păcătos în rai
        8.3.19. Eternitatea
    8.4. De ce există atâtea religii?
    8.5. Extratereștrii
    8.6. Biserica Ortodoxă de Răsărit
        8.6.1. Despre smerenie
        8.6.2. Despre icoane
        8.6.3. Închinare și venerare
        8.6.4. Spovedania
        8.6.5. Împărtășirea
        8.6.6. Obiectele sfinte
        8.6.7. Despre credincioșii păcătoși
        8.6.8. Despre romano-catolici
        8.6.9. Exclusivismul religios
        8.6.10. Cărți
    8.7. Alte întrebări
        8.7.1. Filmul Zeitgeist
        8.7.2. Legea Vechiului Testament
        8.7.3. Jertfele Vechiului Testament
        8.7.4. Războaiele Vechiului Testament
        8.7.5. Greșeli din neștiință
        8.7.6. Despre contracepție
        8.7.7. Despre pocăință

9. Epilog

V-a fost de folos acest extras? Dacă da, atunci vă rugăm să vă gândiți și la aceste lucruri:

Să îl recomandați sau să îl împrumutați și unui prieten căruia s-ar putea să-i fie de folos.

Să scrieți o scurtă recomandare sau comentariu pe site-ul unde l-ați găsit.

Să citiți și ediția completă, disponibilă momentan doar în format tipărit, la editura Agaton:

https://www.agaton.ro/produs/3453/dialog-cu-un-necredincios

Să urmăriți pagina de Facebook a autorului, unde puteți afla despre update-uri, ediții noi, cărți noi, sau alte informații legate de subiectele abordate în această carte:

https://www.facebook.com/Bogdan.Ioan.Vasiliu

Să trimiteți comentarii constructive direct autorului:

Bogdan.Ioan.Vasiliu@outlook.com

Vă mulțumim și Doamne ajută!

Note

[1] Big Bang în limba engleză înseamnă „explozie mare” („bubuitură mare” în traducere literală). ⇧

[2] Ioan 20:29. ⇧

[3] Empiric: bazat (numai) pe experiență. (DEX 2009)

Din punct de vedere științific, cunoștințele empirice sunt cunoștințe dobândite numai cu ajutorul simțurilor și al experimentelor în laborator.

Principiul verificabilității empirice este principiul care susține că doar afirmațiile care pot fi verificate empiric sau necesare din punct de vedere logic au sens și importanță din punct de vedere cognitiv. Aceasta este o eroare, evident. Principiul verificabilității empirice nu este necesar din punct de vedere al logicii, și nici nu poate fi verificat empiric, deci este declarat nul de către propriile sale reguli. ⇧

[4] Hannibal Barca (247 – 183 î.Hr.), general cartaginez, considerat unul dintre cei mai mari comandanți militari din istorie. A condus câteva campanii împotriva Romei antice. Anul morții sale este incert (181 – 183 î.Hr.). ⇧

[5] Sf. Vasile cel Mare, Hexaimeron, Omilia a IX-a. ⇧

[6] 1 Regi 16:7. ⇧

[7] Este numit „Scărarul” datorită cărții sale Scara dumnezeiescului urcuș (cunoscută și sub titlul de Scara raiului sau, pe scurt, Scara). Mai este cunoscut și sub numele de Sf. Ioan Scolasticul, Sf. Ioan Sinaitul sau Sf. Ioan Climax (Climacus). ⇧

[8] Sf. Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992, p. 106. ⇧

[9] Viteza unghiulară a planului pendulului este dată de formula 360° x sin(latitudine) / zi. La latitudinea de 45°, viteza este de 254,56° / zi. ⇧

[10] Matei 7:1-2. ⇧

[11] Boală autoimună: dereglare a sistemului imunitar în urma căreia acesta atacă organismul gazdă, deoarece îl confundă cu agenții patogeni externi. Psoriazisul este un exemplu de boală autoimună. ⇧

[12] http://www8.nationalacademies.org/onpinews/newsitem.aspx?RecordID=10306 ⇧

[13] https://en.wikipedia.org/wiki/Hygiene_hypothesis ⇧

[14] https://vaers.hhs.gov/

VAERS: Vaccine Adverse Event Reporting System, un program comun a două agenții guvernamentale americane, CDC (Centers for Disease Control and Prevention) și FDA (Food and Drug Administration). ⇧

[15] Șoc anafilactic (sau anafilaxie): reacție violentă a organismului provocată de injectarea sau înghițirea unei anumite substanțe. (DEX 2009)

Uneori, șocul anafilactic provoacă moartea. ⇧

[16] Matei 10:29-31. ⇧

[17] Aghiorit este numit un călugăr care a trăit în Sfântul Munte Athos (de la „Agion Oros” (Ἅγιον Ὄρος) care înseamnă „Sfântul Munte” în limba greacă). ⇧

[18] Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. 2 (Trezire duhovnicească), Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 297. ⇧

[19] Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. 3 (Nevoință duhovnicească), Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 28. ⇧

[20] Ibidem, p. 68. ⇧

[21] Traversarea acelei linii implică schimbarea datei.

http://www.defenseindustrydaily.com/f22-squadron-shot-down-by-the-international-date-line-03087/

http://www.dailytech.com/Lockheeds+F22+Raptor+Gets+Zapped+by+International+Date+Line/article6225.htm ⇧

[22] http://energypolicy.columbia.edu/events-calendar/global-oil-market-forecasting-main-approaches-key-drivers

http://energypolicy.columbia.edu/sites/default/files/energy/Kopits%20-%20Oil%20and%20Economic%20Growth%20%28SIPA%2C%202014%29%20-%20Presentation%20Version%5B1%5D.pdf ⇧

[23] Cu o suprafață de aproximativ 450.000 km², Ogallala este aproape de două ori mai mare decât România:

https://en.wikipedia.org/wiki/Ogallala_Aquifer ⇧

[24] NASA: National Aeronautics and Space Administration, agenția guvernamentală americană care se ocupă cu programul spațial civil. ⇧

[25] http://www.innocenceproject.org/ ⇧

[26] A se vedea, de exemplu, cazurile lui Herman Arkins, Ray Krone, Ronald Cotton și Alan Crotzer, acesta din urmă fiind „recunoscut” de către cinci victime. ⇧

[27] http://www.prnewswire.com/news-releases/differing-perceptions-of-the-guilt-or-innocence-of-michael-jackson-kobe-bryant-and-martha-stewart-according-to-harris-interactive-survey-58977412.html ⇧

[28] Numele original este „Last Thursdayism”. ⇧

Știința și limitele cunoașterii

Un extras gratuit din „Dialog cu un necredincios
(Despre existența lui Dumnezeu și despre care religie este cea adevărată)”

Cuprins

Cuvânt înainte

1. Nebunii și înțelepții

2. Există Dumnezeu? Vreau să știu!

3. Limitele cunoașterii

3.1. Limitele cunoașterii prezentului

3.1.1. Obiectele și fenomenele din fața noastră

3.1.2. Obiectele și fenomenele la care nu avem acces noi înșine

3.1.3. Forma Pământului

3.1.4. Rotația Pământului

3.1.5. Vaccinurile

3.1.6. Primele de Crăciun

3.1.7. Viața de zi cu zi

3.1.8. Sistemele complexe

3.2. Limitele cunoașterii viitorului

3.3. Limitele cunoașterii trecutului

3.3.1. Mașinile din parcare

3.3.2. Călătoria până la Lună

3.3.3. Investigarea infracțiunilor

3.3.4. Istoria antică

4. Miliarde de ani?

4.1. Câteva chestiuni generale

4.1.3. O teorie extrem de absurdă

În loc de capitolele lipsă

Note

Publicat de Bogdan V.

2 gânduri despre „Știința și limitele cunoașterii”

Lasă un comentariu Anulează răspunsul

Un extras gratuit din „Dialog cu un necredincios(Despre existența lui Dumnezeu și despre care religie este cea adevărată)”

Cuprins

Cuvânt înainte

1. Nebunii și înțelepții

2. Există Dumnezeu? Vreau să știu!

3. Limitele cunoașterii

3.1. Limitele cunoașterii prezentului

3.1.1. Obiectele și fenomenele din fața noastră

3.1.2. Obiectele și fenomenele la care nu avem acces noi înșine

3.1.3. Forma Pământului

3.1.4. Rotația Pământului

3.1.5. Vaccinurile

3.1.6. Primele de Crăciun

3.1.7. Viața de zi cu zi

3.1.8. Sistemele complexe

3.2. Limitele cunoașterii viitorului

3.3. Limitele cunoașterii trecutului

3.3.1. Mașinile din parcare

3.3.2. Călătoria până la Lună

3.3.3. Investigarea infracțiunilor

3.3.4. Istoria antică

4. Miliarde de ani?

4.1. Câteva chestiuni generale

4.1.3. O teorie extrem de absurdă

În loc de capitolele lipsă

Note

Partajează asta:

Similare

Publicat de Bogdan V.

2 gânduri despre „Știința și limitele cunoașterii”

Lasă un comentariu Anulează răspunsul

Un extras gratuit din „Dialog cu un necredincios
(Despre existența lui Dumnezeu și despre care religie este cea adevărată)”